





MIHAI ALEXANDRU

CÂNTÂND CU EUROPA







Am fost o singură dată - în această viaţă - la Istanbul. Nu ca bişniţar; nici ca delegat de firmă; cu atât mai puţin ca turist. Aşa-i că nu puteţi găsi un alt motiv? Ei bine, am fost acolo să cânt. Dacă vă gândiţi la turneul unei instituţii de cultură, iar n-aţi ghicit. Pentru că am plecat pe cont propriu, doar cu nevasta, având fiecare în rucsac câte o mapă cu partituri. Urma să ne întâlnim acolo cu alţii veniţi ca şi noi, adică doi-trei de prin fiecare ţară a Europei, pentru a ne uni vocile în cea mai extraordinară aventură a solidarităţii pe care am trăit-o vreodată: corul internaţional numit sugestiv "Vox Europae". De ce tocmai în Turcia? Răspunsul la această întrebare va fi lung.
Înainte de toate, mărturisesc că acest drum la Istanbul a însemnat pentru mine un pelerinaj. Nu în sens religios propriu-zis, ci cu un înţeles cultural mai larg. Pelerinajul este călătoria iniţiatică spre un loc consacrat. Acolo, pe puntea dintre cele două jumătăţi ale lumii vechi, s-a pus la cale destinul nostru. De când ne ştim români, indiferent că i-am zis Stambul, Constantinopole, Ţarigrad, Bizanţ, din acel ţărmure a răsărit soarele istoriei noastre, fie la clopotul utreniei, fie la chemarea muezinului. Mai apoi soarele nostru s-a mutat la Moscova. Nu sunt ironic eu, istoria însăşi e ironică. După turcirea oraşului sfânt al lui Constantin, vulturul bicefal a binevoit să zboare din a doua Romă spre a treia. Nu-i vina lui Lenin, asta nu s-a întâmplat din cauza lui deşi lui i-ar fi plăcut să creadă aşa ceva. Poate chiar credea. Deci, după cruce şi semilună, a venit steaua roşie. Putea să ne vină orice, însă e clar că ceva trebuia să ne vină. Pentru că n-am depăşit încă idolatria, adică vârsta copilăriei spirituale, vârsta jucăriilor. Înainte avuseserăm alte jucării: taurul,  berbecul, lupul... Când l-am împuşcat sub acuzaţia de genocid, pe cel care a încercat să ne cadorisească o stea prea mare, o jucărie mai grea decât puteam duce, am făcut-o cu iluzia că păşim într-o vârstă mai înaltă. Dar stă scris în Cartea Vieţii că cine ridică sabia, de sabie va pieri. Atunci să ne aducem aminte că stră-părintele Burebista a rămas în istorie pentru că a şters de pe faţa pământului neamuri întregi. Asta ar însemna că suntem deja condamnaţi deoarece sângele de pe mâinile părinţilor cere sângele fiilor? Cain, primul născut din femeie, e şi primul criminal. Însă el şi-a găsit o justificare de-a dreptul pioasă: şi-a ucis, adică, fratele din prea mare dragoste pentru Creator. Şi, de la el încoace, suntem mânjiţi, nu avem ce face. E legea karmei - cum îi zic unii acestui cerc vicios. Păcătuim deoarece vechiul păcat îl conţine în sine pe cel nou. Singurul pansament pentru conştiinţa noastră - căci o avem - este să găsim o motivaţie cât mai pioasă, asemeni lui Cain. Apoi să ne resemnăm în faţa fatalităţii: păcatul ni se trage de la Adam deci face parte din natura umană. Iată că au trecut două mii de ani de când un Glas din Nazaret ne-a învăţat cum se poate ieşi de sub legea karmei - căci se poate. L-am auzit? L-am auzit, desigur, dar nu eram atenţi, fiind ocupaţi cu jucăriile noastre: tăuraşi, berbeci, bastonaşe, steluţe, clicăre... Ne-am înveselit că am mai primit încă o jucărie - crucea - şi ne-am văzut mai departe de joacă. Fraţilor, mergeţi la Stambul! Niciunde nu se vede mai bine ca acolo ce copii suntem. Şi când vă veţi întoarce cu lecţia învăţată, gata cu joaca!
Am plecat din Constanţa cu un autobuz jegos şi plin de fumători din aceia cu multe sacoşe şi puţine maniere - obişnuiţii liniei. Instalaţia de climatizare nu a funcţionat şi nimic nu s-a putut deschide întrucât a plouat cu găleata tot drumul. Apa totuşi şi-a găsit cale spre capetele şi spinările noastre deşi Ozlem-baba ne-a asigurat că are numai autocare de lux. De asemenea nu a funcţionat faza lungă; şi nici ştergătoarele de parbriz. Deci s-a mers încet. Totuşi, şoferul ar fi fost capabil să ne ducă la destinaţie şi legat la ochi după atâţia ani de condus bisăptămânal pe acelaşi drum. Ne-a mirat că a schimbat numerele de înmatriculare la trecerea frontierei, dar ne-am lăsat în seama experienţei lui îndelungate. La drept vorbind, ne era cam teamă de bandele de haiduci bulgari costumaţi în miliţieni, despre care se povesteau atâtea. Deci n-am închis ochii toată noaptea, însă de văzut n-am văzut nimic din Bulgaria decât grănicerii de la frontiera cu Turcia, care au crezut că autobuzul nostru transporta vite şi ne-au tratat ca atare. Am răsuflat uşuraţi când am trecut, în fine, de bariera turcă, după o oră pierdută din cauza unei blonde dulci care avea interdicţie de a intra în Turcia, dar până la urmă peştele ei a reuşit să-l convingă pe ofiţerul obstrucţionist că două sute de dolari ar fi o cauţiune satisfăcătoare. Noi trebuia să prindem o repetiţie chiar în acea dimineaţă şi călătoria nu decurgea deloc conform orarului, lucru care nu era de natură să ne bucure. După ce am ieşit din zona muntoasă, ne-am angajat pe autostrada Edirne-Istanbul, un drum superb şi de foarte bună calitate, a cărui privelişte a început să ne risipească proasta dispoziţie, mai ales că autobuzul a prins viteză. Altă viaţă! Pe măsură ce ne apropiam de Istanbul lumina creştea şi am încercat să-mi aliniez gândurile spre zone mai pozitive. M-am relaxat cât s-a putut şi am început să fac ce fac de obicei când mă îndrept spre un loc nemaiatins, spre o nouă experienţă: să mă rog. Nu ţin secret faptul că acest tip de rugăciune crează un fel de covor nevăzut care mi se întinde dinainte, pe care pot să păşesc în siguranţă deşi - recunosc - nu întotdeauna am suficientă încredere. Strămoşii noştri, în naivitatea lor spirituală, făceau ceva echivalent: chiar dacă plecau cu intenţii agresive, cotropitoare asupra altor neamuri, căutau să îmbuneze prin ritualuri bine stabilite pe zeii locurilor respective. Poate n-ar fi rău dacă manualele de istorie ar oferi ca lectură textul angajamentului solemn rostit de însuşi împăratul Traian, pontifex maximus, către entităţile tutelare ale Daciei, la trecerea Dunării. Astfel de formule s-au folosit - spun analele romane - cu ocazia campaniilor împotriva galilor, ibericilor, africanilor, maurilor şi altor ginţi sau cetăţi în faţa cărora reuşita putea veni doar prin colaborarea puterilor divine.
Spuneam că înaintaşii antici au manifestat naivitate spirituală. Dar noi, care rumegăm de două milenii mesajul cristic fără a reuşi să-l digerăm, noi cu ce-i întrecem? Noi nu ne mai batem capul; intrăm cu bocancii în spiritul altor locuri şi timpuri. Adică suntem complet inconştienţi de energiile perturbatoare pe care lipsa noastră de armonie interioară sau incompatibilitatea le generează şi le propagă oriunde şi oricând. Evident, pentru aceasta nici nu ne cerem iertare. Naivitatea celor vechi s-ar concretiza prin credinţa lor doar în mici, izolate licăriri din Lumina divină, pentru că atâta putea sufletul lor să vadă.
Dar Tată e Unul. Şi toţi fiii suntem fraţi. În momentul acesta mă îndrept spre Stambul, cuibul duşmanului naţional, duşmanului emblematic, duşmanului natural. Fratele meu. Pe drumul acesta s-a dus Brâncoveanu Constantin... Voi prinde chiar în Istanbul ziua de 16 august, zi de praznic mucenicesc. Şi mă rog pentru iertarea călăilor. Fraţii mei. Şi a victimelor. Îmi amintesc că la intrigile Brâncoveanului era să cadă nepreţuitul cap al lui Dimitrie Cantemir chiar înainte de a da neamului său atâtea comori de înţelepciune. Dar le-a dat deopotrivă şi duşmanului. Prieten. Frate. Oare eu atunci ce aş fi făcut? Fug de ispita acestei întrebări şi mă rog mai departe. Cartierele noi din vestul metropolei apar rând pe rând. Se tot perindă, de o parte şi cealaltă a autostrăzii. Nu se mai termină. Auzisem că Istanbul cuprinde zece milioane de locuitori şi nu crezusem. Acum mă întreb cât va fi oraşul acesta peste douăzeci de ani. Terenul e vălurit, diferenţele de nivel sunt accentuate. Parcă fiecare cartier e construit pe un munte. În dreapta apare marea. Apoi dispare. Alte cartiere noi. Interesant: unele nu sunt locuite deşi finisajele, spaţiile verzi, căile de comunicaţie se află în perfectă stare. Oare or fi fost construite pentru generaţia următoare?
Şi iată pe coama dealului din faţă zidurile Bizanţului. Adică n-am de unde să ştiu dacă sunt zidurile Bizanţului, totuşi le recunosc. Încă falnice. Încă mânjite de sânge. Creştin şi musulman. Simpla lor vedere îmi provoacă un şoc emoţional. Am impresia că nu eu mă îndrept spre ele, ci ele se năpustesc asupra mea. Bizanţ!
Străbatem liniile başbuzucilor. În faţa lor, spre miază-noapte - cortul roşu cu auriu al cuceritorului; la nici jumătate de kilometru de zidul dinafară care n-a căzut, deşi tunurile bat în el de şase săptămâni încontinuu. De sub Mesoteichion până la Marmara locul e cuprins de trupele din Anatolia. Işak Paşa, om imprevizibil şi neprieten al sultanului, dar valoros oştean, împarte comanda lor cu Mahmud, un grec renegat, capabil de orice exces de zel faţă de sultan. Ca orice renegat. Datorită unor sfătuitori ca el sultanul nu a ridicat asediul, deşi uriaşa armată turcă fusese umilită în mai multe rânduri de către gărzile creştine de pe meterezele inexpugnabile.
Pe măsură ce ne apropiem cu viteză de poarta acum deschisă simt cum mă apasă pe umeri vina întreagă a tuturor celor ce au lovit aceste zduri. Senzaţia creşte vertiginos. Devine vecină cu panica. Cer iertare cu disperare. Timpul se dilată, se lungeşte... nu ştiu cât. Tunel. La capătul lui: o altă realitate; o altă lume. E pace. E lumină. E viaţă. Suntem îndărătul zidului triplu. Ştiu că undeva în stânga trebuie să fie Kînk Kilisse - "biserica sângelui" - strada din faţa ei a fost un râu de sânge atunci. Dar nu îmi vine în gură gustul sângelui. Coborâm spre Aksaray. Simt cum covorul nevăzut mi se întinde dinainte, însă parcă e aşternut pe aer, nu pe sol ferm. Iar mă încearcă necredinţa. Parcă a fost prea uşor. Încă n-am învăţat că trebuie pur şi simplu să primesc şi să mulţumesc pentru tot.
Înainte de a pune piciorul pe pământul care, poate, nici nu se poate atinge, atât de gros şi de consistent e stratul de memorie ce-l învăluie, ofer din toată inima, cu toată dragostea, tot ce este mai luminos în mine tuturor bunilor şi drepţilor din aceste locuri, de oricând, fraţii mei.
Coborâm din autobuz într-un loc urât, murdar, rău mirositor, plin de noroi. Deasupra zac nori groşi care apasă cerul. În jur: figuri întunecate, grăbite să-şi verifice marfa, să-şi numere banii. Până să ne dumirim, suntem asaltaţi de schimbători de valută, mici comercianţi, ofertanţi de tot felul de servicii. Agresivi, tuciurii, mustăcioşi. Toţi vorbesc aproape româneşte şi nu se dau duşi cu una cu două. Ca să ne descotorosim de insistenţele lor ieşim repede din acel loc, semănând cu curtea din dos a unui depozit de materiale, însă nu ieşim pe direcţia corectă şi nimerim într-o fundătură unde instinctul meu de orientare colapsează. Aş vrea să ajung într-o stradă cu autobuze, tramvaie sau aşa ceva, însă ne rătăcim printre nişte clădiri care nu ne oferă decât pereţii din spate, goi şi murdari. Pustiu. Ar trebui să ne întoarcem unde ne-a lăsat autobuzul şi să ieşim pe drumul corect în oraş, dar nu-mi vine. Bâjbâim fără să întâlnim nici un om, nici o prăvălie în care să putem cere informaţii. Nu e un coşmar, suntem treji, în mijlocul Istanbulului. După un gang îngust, dăm, în fine, într-o străduţă. Un taxi opreşte prompt în faţa noastră. Mi se pare suspect ca taxiul să vină nechemat şi fac semn că nu-mi trebuie. Pleacă. Mariana nu pricepe de ce l-am refuzat. De fapt, nici eu nu ştiu. Însă imediat apare altul. Prudent, îi arăt hârtia pe care e scrisă destinaţia noastră şi întreb cât mă costă în dolari. M-am gândit că, după obiceiul bucureştenilor, taximetristul ar putea să ne plimbe jumătate de zi şi să ne taxeze corespunzător. Dar omul ne-a spus că e o cursă de circa şapte dolari şi, stând de vorbă astfel, am remarcat că, deşi avea o mutră la fel de fioroasă ca a primilor turci întâlniţi, un suflet simplu şi cald sălăşuia într-ânsul. O rupea pe englezeşte; ne-a prezentat locurile pe unde treceam, noi i-am povestit cu ce treabă venim. Am trecut Cornul de Aur şi am urcat spre nord. Nu cunoştea partea asta a oraşului. A oprit şi a întrebat lumea, a parcurs un itinerar cam ciudat, dar aşa era dirijată circulaţia. Un păienjeniş de străduţe cu sens unic, în care se pare că singura lege este să-ţi găseşti singur calea cea mai scurtă. Privind afară mi s-a părut că Istanbulul seamănă în multe privinţe cu anumite părţi din Bucureşti.
Am ajuns. Nu aveam nici o liră - acolo preţurile se calculează în dolari, pentru a nu pierde timp cu puzderia de zerouri, dar de plătit plăteşti în lire. Eram înţeleşi cu Hüseyin, principalul organizator, că ne va plăti el taxiul la sosire şi ne vom socoti pe urmă. Am sunat. Nimeni. Am bătut la poartă, am strigat - inutil în zgomotul străzii. Şoferul a făcut acelaşi lucru, ba chiar s-a dus şi a telefonat la numărul pe care i l-am arătat; până la urmă a reuşit să-l scoată din repetiţia care deja începuse pe Marc, preşedintele fundaţiei "Vox Europae". Amabilitatea şi răbdarea şoferului m-au uimit. Adică era de-a dreptul prietenos deşi a pierdut atâta timp pentru noi şi s-a agitat atât. Mai bine de un sfert de ceas, cât s-a străduit să ne dea cuiva în primire, nu ne-a taxat. A glumit şi ne-a încurajat mereu deoarece ne-a văzut cam speriaţi. Ne-am despărţit foarte cordial. A fost primul nostru prieten din Istanbul.
Edificiul în care am pătruns avea mai multe intrări, iar cea folosită uzual se afla pe altă stradă. Clădirea era, aţi dedus acum, enormă şi ni s-a spus că adăposteşte unul dintre cele mai prestigioase licee din Istanbul. De ce au optat organizatorii pentru această soluţie? Deoarece în una şi aceeaşi clădire aveam totul: cazare, masă, săli de repetiţie şi de studiu, ba chiar şi sală de spectacole, mijloace de comunicaţie, terenuri de sport şi tot ce intră la capitolul petrecerea timpului liber. Pentu noi, a locui într-un internat şcolar, cu şase paturi în cameră, un grup sanitar comun suna meschin căci ştiam cum arată un internat acasă. La câţi bani am auzit că au investit sponzorii turci în această acţiune, îmi făcusem socoteala că vom locui mai confortabil. Ştiam, dintr-o veche tradiţie, că Istanbulul nu este prea curat, oricum turcii par mai nespălaţi decât noi...
Am parcurs holuri placate cu marmură strălucitoare, cu ferestre largi şi multe plante exotice. Totul foarte modern, foarte nou şi suspect de curat. Ni s-a spus că în acest liceu au învăţat personalităţi ale Turciei contemporane, iar eu nu pricepeam când au avut timp să devină personalităţi căci liceul părea abia dat în folosinţă. Am ucat cele cinci etaje cu ascensorul. Auziţi: internat cu ascensor! Holul de la ultimul etaj era la fel de placat cu marmură, la fel de alb şi strălucitor ca şi cel principal de la intrare. Poate aveau o armată de femei de serviciu sau propria întreprindere de salubritate.
E adevărat că de ce mă temeam nu am scăpat: eram chiar şase într-o cameră cam strâmtă. Însă mobilierul, din lemn natur, părea proaspăt ieşit din fabrică şi s-a dovedit extrem de confortabil şi funcţional. Lenjeria de pat era mai de calitate decât cea pe care o folosim acasă deşi noi ştiam - din piaţă - că turcii au marfă proastă. Ni s-a spus că statul turc pune mare accent pe educaţie, pe formarea noilor generaţii, în care investeşte cu prisosinţă. Turcilor le place să aibă mulţi copii şi, fără un puternic suport din partea administraţiei, creşterea lor în condiţii civilizate ar fi o problemă, ţinând cont de venitul mediu al părinţilor. Sigur că orice popor îşi iubeşte copiii, dar în Turcia modernă politica statului laic pune în centrul său... etc, etc. Mai auzisem aşa ceva; pe vremea când construiam societatea socialistă multilateral dezvoltată. Dar aici se şi vedea ceva concret, nu era doar învăţământ politic.
Ne-am aranjat lucrurile prin dulapuri şi am plecat la baie. Era un singur grup sanitar pe etaj, lângă scări. Cei din capătul opus al clădirii aveau ce clămpăni din papuci în fiecare dimineaţă pentru a ajunge acolo! Speram să fie aici, în Turcia, veceuri turceşti; să nu trebuiască să-mi pun fundul după cine ştie cine... Starea igienică a grupului sanitar m-a lăsat mut. Aşa dotări, aşa curăţenie impecabilă nu credeam că-s posibile decât în elegantele "toilette" din restaurantele nemţeşti. Şi noi eram ultimii sosiţi, alţii utilizau spaţiul deja de câteva zile. Parcă acum ar fi fost recepţionat. Conform uzanţei în "Vox" totul era în comun. Lipsa totală de discriminare în funcţie de vârstă, naţie, sex se aplica şi la baie. Asta ne-a stânjenit un pic la început, însă ne-am adaptat.
Pentru că organizatorii ştiau că vom sosi în acea dimineaţă, micul dejun ne-a aşteptat. Am coborât la demisol, unde cantina şcolii fusese amenajată pe principiul suedez. Meniul de dimineaţă, etalat spre autoservire pe o masă foarte lungă, în boluri şi platouri de toate formele şi mărimile, ne punea la grea încercare. Aveam mai multe feluri de pâine; ouă, roşii, ardei, castraveţi, varză dulce şi acră, albă şi roşie; măsline verzi, măsline roşii, măsline negre; mezeluri nenumărate; caşcavaluri; brânză dulce, sărată, fermentată; lapte dulce, lapte acru, iaurturi de diferite concentraţii, culori şi gusturi; paste şi creme de neidentificat; salate asortate; biscuiţi şi prăjiturele; puding, orez cu lapte, cremă de zahăr ars; pepene galben, pepene roşu, piersici, struguri, prune, mere, pere; ceai, cafea cu cofeină şi fără, apă minerală, sucuri din orice. Puteai lua din oricare, oricât. Asta nu s-a întâmplat în chip festiv, doar în prima zi; ci în fiecare dimineaţă. Gustam în fiecare zi din câte ceva, să le cunosc pe toate. Chiar apetitul scandinavilor, imaginaţia francezilor, mofturile elveţienilor erau depăşite. Am auzit nemţi şi olandezi declarându-se uimiţi de aşa regim şi regretând că, după ce se vor întoarce acasă, se vor plictisi la masă. Noi ce să mai zicem?
Iar personalul cantinei era de o amabilitate, de o bunăvoinţă, de o prietenie cum nu mai întâlnisem în sfera serviciilor. Satisfăceau orice pretenţie absurdă, cu bucuria că au putut face ceva pentru oaspetele lor. De-a dreptul suspect!
Ne-am întors ghiftuiţi în cameră să ne odihnim, în sfârşit, după noaptea chinuitoare şi după micul dejun epuizant. Pe la prânz, ne-au trezit colegii de cameră, care se întorceau de la repetiţia de dimineaţă. Ne-am îmbrăţişat ca nişte prieteni vechi căci aşa ne-am simţit din prima clipă. Cei patru erau: olandezul Theo, decanul de vârstă al echipei şi trezorierul fundaţiei deci omul cel mai important; unguroaica Edit, proaspăta lui soţie; o elveţiană albă, grasă şi frumoasă, care dispărea în ficare noapte şi dimineaţa nu puteam s-o tragem jos din pat; slovena Marijana, mamă a doi copii, femeie de succes în afaceri şi artistă multitalentată. De Theo aveam să ne apropiem în mod deosebit. Ne-a luat sub aripa lui, purtându-ne de grijă în toate felurile. Datorită lui integrarea noastră în grup a fost foarte uşoară, am avut acces la toate informaţiile necesare şi am beneficiat de facilităţi financiare excepţionale pe toată durata turneului. Nevastă-mea a comunicat cu nevastă-sa chiar mai bine decât el, având amândouă aceeaşi limbă maternă. Şi a reuşit, cât timp ne-am aflat laolaltă, să îndulcească raporturile celor doi soţi care se iubeau, însă diferenţele de vârstă, de mentalitate, de stil de viaţă le dădeau grele bătăi de cap în convieţuire. Am fost aproape mereu împreună şi discutând tot timpul am reuşit să anihilăm multe denivelări dintre noi şi ei, dintre ei, şi chiar şi dintre noi. Theo este un înţelept, trecut prin viaţă şi fript de ea de multe ori. Deşi am avut mult folos din relaţia privilegiată cu el, la urmă ne-a mulţumit pentru tot sprijinul pe care l-a găsit în noi. Poate se referea la cel sufletesc. În orice caz, n-a făcut-o doar din politeţe.
Cu ocazia mesei de prânz, copioasă ca şi cea de dimineaţă, l-am cunoscut pe Hüseyin, omul căruia îi datoram sosirea noastră în Turcia. Vorbisem de câteva ori cu el la telefon înainte, îmi făcuse impresia unui om sobru, echilibrat, chiar greoi, sigur pe sine, genul pe care viaţa nu-l poate lua prin surprindere niciodată. Şi iată o apariţie foarte diferită: scund şi îndesat, dar cu contururi delicate şi mişcări graţioase, cu piele neagră aproape ca a unui african de la Ecuator şi ochii veseli şi prietenoşi, afişând mereu un zâmbet când bonom când şmecheros, oricând pus pe şotii - un piticot simpatic. Dar foarte raţional, exact, eficient. Era un om de afaceri desăvârşit sub acest aspect de şoricel jucăuş. El ne scutise de taxa de partipare pasând-o sponzorilor, se oferise să ne finanţeze călătoria cu avion, până la urmă reţinuse - la preferinţa noastră - cabină pe vaporul care s-a defectat chiar când trebuia să plece cu noi din Constanţa (aşa am ajuns să apelăm la autobuz). Se preocupase foarte serios să ştie sigur că venim şi, odată veniţi, să ne fie bine. Ne-a făcut să ne simţim un fel de invitaţi speciali, se interesa zilnic dacă suntem O.K., dacă am dori ceva anume. Poate aşa făcea cu toţi, în calitatea lui de gazdă şi de principal responsabil pentru tot ce se întâmpla acolo.
Repetiţiile, în care am intrat din în acea după-amiază, durau toată ziua, cu o pauză de somn după prânz. Dirijorul apărea în blugi sau în ţinută lejeră, ridica mâna şi spunea: "Page twenty, please". Deschideam dosarul cu partituri la piesa respectivă şi se cânta direct cu text. Cum aşa? Fritz, dirijorul fără baghetă, avea o putere absolută asupra acelei maşini de cântat. Nu ridica vocea niciodată, manifesta o politeţe desăvârşită. Dacă un pasaj nu mergea, îl reluam cu calm şi de câte zece ori, dacă era nevoie. După fiecare ratare zâmbea: "It was very good, but..." Bunăvoinţa  şi bunăvoia lui nu aveau capăt. Şi nu era un dirijor amator. Predă dirijatul la Conservatorul din Aachen, a scris cărţi de specialitate. Căldura sufletului său se revărsa învăluindu-ne; nu numai prin ochii mari şi mereu curioşi, nu numai prin zâmbetul alinător sau expresia optimistmului incurabil, nu doar prin gesturile armonioase şi perfect coordonate. Ci prin toată prezenţa sa. În faţa unui astfel de conducător toţi ne simţeam mai buni, mai armonioşi, mai înalţi. A-l respecta şi a ne respecta unii pe alţii făcea normal parte din sinea fiecăruia. Nu m-am mai simţit aşa în faţa vreunui şef. Fiecare indicaţie, fiecare propoziţie o pronunţa într-un fel magic, ca pe un basm. Pentru el, în muzică totul este luminos, curat, înmiresmat. Şi nu puteai face altfel. Scotea din noi minuni. De pildă, dacă nu reuşeam să pronunţăm corect textul, ne cerea să cântăm fără să privim partitura, ci ochii lui. E miraculos ce ieşea. Obişnuit nu se învaţă nimic pe de rost, în scenă cântăm după partitură. Dar concentrându-ne asupra lui, nu mai trebuia să ne uităm în note. Ne hipnotiza! De ne-ar fi cerut să-l cântăm pe Brahms în chineză, am fi reuşit, precis. În concert m-am lăsat cu totul pe mâna lui, cu ochii în ochii lui. Era o fericire să cânţi aşa. Uneori îşi permitea să se joace cu noi, ne arăta fotografii de familie, ne povestea lucruri frumoase. În viaţa privată avea faimă de Don Juan. Normal, nu puteai să nu-l îndrăgeşti. Am găsit timp să discut cu el de mai multe ori. Îl interesa folclorul. I-am vorbit mult despre cel românesc, pe care nu-l prea cunoştea. La despărţire i-am dăruit o casetă cu muzică din Maramureş, pe care o dusesem acolo să fac propagandă. Mi-a dat impresia că e cel mai preţios cadou pe care l-a primit în viaţa lui. Cred că fără un om ca el, nici ideea de "Vox Europae" şi nici realizarea ei n-ar fi fost cu putinţă.
E momentul să precizez că doar câţiva din membrii corului erau muzicieni profesionişti. Însă cei mai mulţi citeau la prima vedere, chiar direct cu text. Acesta era rezultatul educaţiei muzicale din familie, cunoştinţele de acest nivel fiind parte a unei culturi generale la care noi, românii, cu programele noastre şcolare stufoase, nu am reuşit să ajungem. Pentru că aceşti camarazi din toată Europa şi-au construit cultura generală acasă, din proprie dorinţă sau la iniţiativa părinţilor, adică au făcut-o interesat şi eficient, nu prin constrângerea unui sistem de învăţământ rigid, a unor profesori nepăsători ori incompetenţi. Dar în România populară a-ţi da copilul la ore de muzică s-a considerat că e un obicei burghez şi din casele românilor au dispărut pianele, viorile, flautele. Iar acum, când vrem să redevenim burgheji, treaba e mult prea complicată.
Nefiind expert în solfegiu, îmi era foarte greu să ţin pasul, însă făceam eforturi. Jumătate din program cuprindea muzică europeană clasică, romantică şi contemporană, iar cealaltă jumătate era dedicată compozitorilor ţării gazdă. Această parte a pus probleme aproape tuturor întrucât dirijoarea turcă - o femeie energică şi temperamentală - alesese multă muzică populară turcească, dificilă pentru urechea celor ce n-au stat, ca noi, veacuri în şir cu semiluna în coastă. Ei, dar repertoriul gazdelor a pus probleme mai ales ca text. Şi asta nu pentru că a trebuit să cântăm în limba turcă, ci pentru că n-am putut să nu reacţionăm emoţional la mesajul pe care îl aveam de transmis.
Credeam că ştiu destule despre sufism. Citisem câte ceva. Dar cu acest Yunus Emre nu m-am mai întâlnit. Căci aveam de interpretat un oratoriu al compozitorului contemporan Adnan Saygun, pe versuri de Yunus Emre. Aveam la dispoziţie traducerile textului în engleză şi franceză. Despre arta poetică a lui Yunus nu mi-am putut face o părere, cele două traduceri fiind destul de depărtate ca expresie. Însă mesajul era teribil de clar şi simplu de receptat.
Singurul adevăr cert al fiinţei este moartea; de care nu putem fugi şi nu ne putem ascunde. Singura noastră avere este sufletul; şi nici acela nu e al nostru. La moarte, trebuie să-l restituim Celui de la care l-am primit. Ce e omul atunci? Răspunsul îl găsim la Yunus exact ca în Biblie; în Ecleziast, în Pilde, în Psalmi. Să nu uităm: poetul este musulman. Şi dacă totul este deşertăciune, ce rost are viaţa asta? Are ea un preţ? Aici poetul face loc filozofului: nu contează cum trăim, ci pentru ce trăim. Dacă Dumnezeu a lăsat sufletul să coboare pe pământ, să intre într-un corp, adică în ceea ce numim viaţa, aceasta nu se face fără rost. Care să fie rostul? Mulţi gânditori îşi pun întrebarea, mai ales în epoca modernă. Yunus a dat răspunsul deja de secole: sufletul are misiunea de a restaura starea originară, pură, dinainte de păcat. Adică de a reconstrui Paradisul. Şi el vine aici deoarece Paradisul e aici. Nu trebuie să-l căutăm aiurea. Un susur de izvor, o petală de floare, un răsărit de lună... iată licăriri ale Paradisului. Uneori îl percepem pentru o clipă, dar ne scapă mereu. Pentru a-l redobândi nu trebuie acţionat practic în nici un fel exterior. Paradisul nu poate fi reparat, sau curăţat, sau reconstruit. Deci orice efort este inutil, orice ambiţie în van. Trebuie doar să permitem purităţii originare să se exprime iar în noi. Asta nu se face cu lucrul braţelor sau cu efortul minţii. Dar cum?

"Haideţi să cădem la pace, să ne punem de acord,
Aceasta este calea cea uşoară -
Să iubim şi să fim iubiţi"


Asemănarea între suportul oferit de Yunus lui Saygun şi cel al lui Schiller pentru Beethoven se bazează pe o aspiraţie comună, cu toată distanţa în spaţiu şi timp. La o traducere mai liberă, versurile lor ar suna la fel.


"Singurul duşman este cel lăuntric
Deci să nu urâm niciodată pe nimeni,
Să vedem că toţi suntem unul"

Iisus din Nazaret ne-a spus acelaşi lucru. În mai puţine cuvinte. Poate din cauza asta n-am înţeles. Yunus Emre a văzut că n-am înţeles şi a încercat să ne demonstreze făcând risipă de elocinţă:

"Din înaltul cerurilor cu Iisus,
De pe culmea Sinaiului cu Moise,
Alături de suferindul Iov,
Împreună cu iubitul Tău Mohamed
Îţi chem numele, Doamne".

Aşa ceva putea să scrie un musulman la ora când Europa creştină trimitea împotriva lui cruciade!
Nu e mai puţin adevărat că, după şapte sute de ani, în plin secol XX, strănepoţii lui Yunus Emre, bravi ostaşi ai lui Allah, trimiteau familiei poze înfăţişându-i făloşi alături de piramide de capete de armeni ortodocşi. În plin secol XX, armata turcă decapita oraşe întregi şi vindea copiii de creştini ca sclavi. Am văzut cu ochii mei fotografii care dovedesc aceste fapte. Cam în acea vreme, la Izmir începea cariera celui mai proeminent compozitor al Turciei moderne: Ahmed Adnan Saygun. Oratoriul pe care trebuia să-l cântăm suna straniu când l-am studiat separat, pe partide. Dar a venit şi repetiţia cu ansamblul. Armonia era atît de ciudată încât trebuia să fim foarte atenţi fiecare la partea lui. Necazul era că cele două diviziuni de altiste nu se sincronizau şi dirijoarea a fost nevoită să lucreze câteva minute numai cu glasurile feminine. Nu era un pasaj cu cuvinte, doar vocalize, cu melisme dificile. Am stat cuminte să mă odihnesc. S-a reluat de multe ori pentru că nu mergea ceva şi fetele nu-şi dădeau seama de ce. Până la un moment dat când, în sfârşit, pasajul a mers şnur. Eram, într-adevăr, impresionat de text, dar acum vreau să mă refer la muzică. Ascultând acel fragment fără a cânta în acelaşi timp partea mea, am simţit cum îmi urcă ceva uscat din piept spre gât şi mă înec. Mi-am ridicat privirea spre tavan şi acesta a început să tremure. Am ieşit. Mi-a fost jenă să plâng în faţa dirijoarei. Mai târziu am explicat, într-o engleză mai mult sau mai puţin cursivă: "Acesta este un cântec foarte trist din cauză că ne arată cât de departe suntem de Dumnezeu. Deşi El este mereu cu noi."
Oratoriul lui Saygun reuşeşte exact mecanismul psihic al tragediei clasice greceşti: te duce spre catharsis dându-ţi cu sufletul de toţi pereţii. Are două finaluri, unul după altul. Ştiu că ce am spus nu e firesc, însă e corect. Când toată lumea e răvăşită complet, se urlă un final criminal pentru gâtlej, care e explozia, descătuşarea atât pentru ascultător cât şi pentru interpreţi. Buba s-a spart şi urmează să cazi, să-ţi pierzi cunoştinţa. Dar Saygun nu te lasă aşa. El mai vine cu o alifie, cu pansamentul. O scurtă secvenţă senină, aeriană, ireală. Versul final este: "Allah Sana sundum elim", cu acuta finală în pianisimo. Adică "Spre Tine, Doamne, îmi întind mâinile" şi ai senzaţia, cântând, că întinzi mâinile efectiv şi prin ele sufletul ţi se scurge încet, uşor spre Dumnezeu.
După asta nu se mai poate cânta nimic şi urmează pauza. Publicul are o reacţie ciudată. Ne priveşte pierdut şi, dacă după "primul" final se repezise să aplaude, acum rămâne prostit în scaune, cu privirile pierdute în gol. După pauză venea calupul de cântece populare turceşti. Pentru vestici, acestea erau de necântat. Corul a fost întărit cu vreo zece angajaţi ai filarmonicii din Ankara. Nu ştiu cum ar fi sunat partea asta fără ei. Cu modestie remarc că cei câţiva veniţi din estul Europei nu am avut dificultăţi deosebite. Folclorul balcanic luat în ansamblu vădeşte mari asemănări cu cel turcesc. Ştiu, şi turcii se pretind balcanici, ceea ce e parţial adevărat. Totuşi cultura lor e de sorginte asiatică. Elementele muzicii rituale bizantine, care tasează straturile adânci ale muzicii noastre populare, fac trecerea într-un mod neaşteptat de cursiv spre muzica distrugătorilor Bizanţului. Iar dacă am sta să izolăm ce este asiatic în muzica turcească, tot nu ne-ar suna foarte străin. La urma urmei, am stat la aceeaşi masă vreo cinci secole. Ei au mâncat, noi am servit. Dar acum folosul e al nostru, avantaj serviciu, pentru că noi ştim ce le place lor. Ei nu ştiu mai nimica despre noi. Nici de altele. Şi-au primit haraciul şi şi-au făcut siesta. Abia acum încep să deschidă ochii. Şi caută modele în lumea care, între timp, dincolo de ei, a evoluat.
Am avut ocazia să ne întâlnim cu cei mai bogaţi - deci cei mai importanţi - oameni din Turcia, succesorii marilor dregători ai Înaltei Porţi. Arătau exact ca în "Dinasty". Erau perfecţi. Erau superbi. Erau doar nişte suporturi stas pentru elegantele lor haine şi pentru preţioasele lor bijuterii. Interiorul?! Ne-au sponzorizat într-un mod impresionant, au făcut donaţii colosale la concerte, au organizat festivităţi uriaşe... numai ca să arate câtă importanţă dau culturii europene, după care tânjesc deşi încă nu o înţeleg. Dacă până în secolul trecut înnebuneau de dorinţa de a cuceri Europa, acum sunt în stare de orice pentru a convinge Europa să binevoiască a-i cuceri pe ei. Disperarea lor de a se europeniza ţâşnea din fiecare gest, din fiecare vorbă. Numai că, pe cât de receptivi erau la muzica lor, pe atât de rigizi şi ermetici îi simţeam când cântam Schubert, Brahms, ba chiar la melodiile lui John Lennon. Mai bine de o oră, cât ţine secţiunea de muzică europeană, cântam doar pentru plăcerea noastră; ei, care ocupau primele rînduri, ne tăiau efectiv comunicarea cu restul sălii unde, poate, s-ar fi găsit câţiva melomani care să fie apţi de a primi ce oferim noi din ce-i al nostru şi ne reprezintă.
Mă gândesc că şi noi, românii, am cam deviat, din cauză de suprasarcină, în chestiunea cu intrarea în Europa, care e disperarea naţională numărul unu. Nu cred totuşi că vom ajunge la aspectele groteşti ale clasei suprapuse din Turcia. Sunt optimist pentru simplul fapt că noi suntem în Europa. Apoi, deşi avem şi noi "turcii" noştri, care încearcă să tulbure apele, suntem un popor mai ponderat, mai rezonabil.
Repertoriul gazdelor ne-a mai pus într-o situaţie critică. Se dorea cu străşnicie includerea în program a unui cântec despre Atatürk, "părintele Turciei moderne". Se ştie că acest bărbat a scos efectiv Turcia din barbaria de care nu reuşise să se debaraseze nici după ce Imperiul Otoman rămăsese o amintire vagă. Exterminarea armenilor nu e decât o dovadă a neputinţei de a evolua. Opera lui Atatürk a fost mai mult decât uriaşă, ea s-a dovedit vitală pentru poporul său... numai că a fost prea bruscă, brutală pentru mentalitatea înţepenită a locului. Şi preţul realizării ei rămâne încă foarte ridicat. Fără Atatürk, poate că Turcia ar fi astăzi ceva mai rău decât Algeria; deci el merită respect. Dar şi respectul ăsta are o măsură. Cântecul ales era un marş la unison, uşor de cântat pentru că textul îl răcneau cei din Ankara. Oricum, el conţinea mai mult onomatopee. Adică ceea ce la noi s-ar zice "hei rup!". Nici nu ne-a interesat traducerea celor câteva cuvinte; întrucât melodia tembelă era exact ce cântam în copilărie tovarăşului Stalin. Tipic şi inconfundabil. Cei câţiva estonieni au trântit partiturile şi au jurat că ei aşa ceva nu cântă. Au început să înjure comunismul, dictatura, inclusiv pe Atatürk, pe care-l considerau Stalin al Turciei. Dirijoarea a îngheţat. Această reacţie a bulversat pe toată lumea. Theo, în calitatea lui de decan de vârstă şi membru fondator al corului, a încercat să tempereze spiritele. S-a sfătuit cu Marc între patru ochi. Apoi a venit şi la noi să ne ceară părerea - doar veneam tot dintr-o ţară ex-comunistă, ca şi estonienii. I-am spus fără jenă şi fără menajamente că am exact aceeaşi opinie ca ei şi n-aş putea să cânt aşa ceva. Măcar de-ar fi o melodie mai frumoasă, că textul nu m-ar deranja. Problema a devenit gravă. S-a convocat o şedinţă pe tema asta. Reprezentanţii noştri au discutat cu reprezentanţii gazdelor. Seara ni s-a comunicat că decizia fundaţiei, la înţelegere cu organizatorii, este să se cânte acel "Atatürk song". Pentru gazde era extrem de importatnt. A-i refuza ar fi fost o decizie politică. Or, corul nostru este apolitic. Iar cine nu vrea să cânte, e liber să tacă pe parcursul acelor minute.
Cumplită - pentru noi - a fost reacţia publicului în concerte. În momentul când, după zeci de "ra-ri-ram" şi "hei-aman-hei", s-a pronunţat numele "părintelui iubit", lumea s-a ridicat şi a început să ovaţioneze. Miliardarii din primele rânduri, acoperiţi de aur şi ţepeni ca nişte cutii de conserve, băteau din palme în ritm şi scandau cu disperare "A-ta-türk! Tür-ky-ie!". "Ceauşescu pe-ce-re" era exact acelaşi lucru. Exact acelaşi lucru. Am renunţat să cânt deşi începusem. Vesticii erau foarte bine dispuşi de reacţia publicului. Nu mai păţiseră aşa ceva. Nu înţelegeau de ce noi şi estonienii ne-am îngălbenit. Din păcate, nu am reuşit să-i lămurim. Mecanismul dictaturii, împilării, siluirii era ceva străin de clişeele lor mentale. Tot aşa nu puteau pricepe de ce nu venim cu ei la Swiss Hotel pretextând că piscina e prea scumpă, când biletul costa "doar" 13 mărci germane.
Ajunşi aici, ar fi momentul să aruncăm o privire peste republica Turcia, moştenitoare a mai multe opulente imperii care au strâns, cândva, bogăţiile lumii. În primul rând, sintagma "stat laic" eu nu o pot pricepe. E ca o scoică pe care nu o pot deschide să aflu ce-i înăuntru. Văd prin ce se deosebeşte un om laic de un om al bisericii, însă nu pot pricepe un stat laic când acesta se defineşte ca democratic. Am văzut ce este o republică islamică - e cazul Iranului - şi m-am lămurit cam ce ar fi statul religios. Dar care să fie particularitatea aşa-zisului "stat laic" faţă de un alt stat normal guvernat? Urmaşii lui Atatürk nu au reuşit să mă lămurească.
În prezent Istanbulul este un oraş european, pe drept cuvânt. Civilizaţia occidentală este la ea acasă. Cartierul în care ne-au cazat era chiar unul dintre cele mai elegante. Mă simţeam ca în Frankfurt, sau în Berlin... aproape nici o diferenţă. Iar acest grad de civilizaţie urbană nu se manifesta doar pe dinafară. În birouri, în locuri publice, în locuinţe totul era O.K. Au şi ei blocuri, dar cum poate să arate un hol de bloc! Mă gândesc cu regret că Timişoara, cu toată tradiţia ei central europeană, nu va ajunge la un astfel de standard de civilizaţie nici în douăzeci de ani. Şi totuşi, de cinci ori pe zi văzduhul Istanbulului e sfâşiat de strigătele muezinilor din sute de geamii, amplificate electronic astfel încât să acopere zgomotul aglomeratei metropole. Turcii se strâng ca o armată disciplinată şi îşi fac mătăniile cu o rigurozitate maşinală. Şi atunci cum rămâne cu "statul laic"? El ar fi ceva în analogie cu ceea ce la noi s-a numit "omul nou". Tineretul Istanbulului priveşte islamismul cu dispreţul omului învăţat faţă de ţăranul analfabet. Am încercat să discutăm despre religia lor cu câţiva tineri intelectuali turci. Îi stânjenea subiectul. Aveau aceeaşi atitudine ca şi a noastră pe vremea materialismului dialectic şi istoric. Se eschivau. Parcă am fi fost spioni, provocatori. Fuseseră temeinic îndoctrinaţi că religie înseamnă terorism, cu argumentele activiştilor noştri din perioada instaurării dictaturii proletare. Nu încercau să vadă măcar critic, dacă nu obiectiv, ce ar fi bun şi ce ar fi cu adevărat rău în religia părinţilor lor. Ei au fost făcuţi atei şi cu asta s-a eliminat problema. Dar pe planul conştiinţei situaţia e la fel ca şi pe plan geografic. Ce se află la vedere, arată cum trebuie. Însă dincolo de Istanbulul europenizat, Asia geme de întuneric, de sărăcie, Asia crede în Allah şi poartă hangerul la brâu. Cu mare fereală ni s-au şoptit aceste lucruri. Pentru că noi intenţionam să pornim pe cont propriu într-un cuprinzător tur al Turciei, s-o cunoaştem mai amănunţit. Atunci am fost sfătuiţi să nu ne abatem de la traseele turistice bine stabilite, pentru a nu avea surprize neplăcute, Aveam să vedem, la câţiva kilometri de staţiunile luxoase de pe malul Mediteranei, oameni trăind în condiţiile evului mediu, hrănindu-se cu turte de făină uscate la soare, fierbând-şi ceaiul cu balegă de cămilă, adăpostindu-se în ruine sau pur şi simplu în corturi. Statul european, republica laică sunt valabile în oraşele de pe principalele căi de comunicaţie şi în zonele frecventate de turiştii străini. În rest, Turcia încă trăieşte agonia marelui imperiu prăbuşit. De aceea poliţia şi armata sunt atât de temute şi acţionează atât de brutal şi de compact. "Statul laic" este o utopie ca şi victoria finală a comunismului. Iar reprimarea credinţei este criminală şi împotriva naturii chiar dacă se îndeplineşte la porunca unui "dictator luminat" ca Atatürk. Am încercat să-i liniştim pe prietenii noştri turci că instinctul lor religios, încă neatins, nu e ceva de care să se ruşineze şi să se chinuie să-l ascundă doar pentru că aşa sunt instruiţi la "învăţământul politic" al lor. Le-am spus, din propria noastră experienţă de persecutaţi din acest punct de vedere, că omul fără Dumnezeu e ca smochinul fără soare. Toţi suntem îngroziţi de terorismul islamic. Însă religia, care poate lua forme aberante, nu se confundă cu credinţa. Religia este doar un înveliş, un set de norme stabilite de oameni cu anume interese, în esenţă politice. Pe când credinţa este trăsătura noastră divină, fără de care am fi doar obiecte neînsufleţite. Iar credinţa nu se referă la un X sau la un Y, ci la Unul. Acela e creatorul. Şi aici am făcut propagandă creştină, speculând frica lor educată faţă de aspectul criminal al fundamentalismului. Dacă Dumnezeu este Tatăl, ce tată poate dori uciderea copiilor săi? O religie care se impune cu sabia nu poate fi adevărată; ea nu poate veni de la Dumnezeu. Dumnezeu ne-a dat viaţa; a ucide înseamnă a anihila viaţa. Uciderea, indiferent de motiv, este actul contrar Creaţiei, este gestul suprem împotriva lui Dumnezeu. Cuvinte grele pentru turci, care cred că Mohamed este adevăratul profet şi instrumentul convertirii este sabia. Desigur, un muftiu ne-ar fi putut răspunde, însă partenerii de discuţie nu aveau nici cea mai superficială educaţie religioasă. Ei ştiau, conform tradiţiei, că Iisus din Nazaret a hulit când a afirmat că este fiul lui Dumnezeu. Turcii l-ar accepta pe Issa ca profet întrucât a spus şi lucruri adevărate, dar nu pot concepe să-l vadă pe Atotputernicul într-un fiu al omului, născut din femeie. Atunci să ocolim acest punct - le-am propus - deşi el este adevărul nostru esenţial, şi să analizăm doar mesajul lui Iisus. Mesajul Lui se reduce la un singur cuvânt: iubire. Versurile lui Yunus, pe care le cântăm, asta spun deşi Yunus a fost un musulman dintre cei mai importanţi. Şi dacă atunci, în acele timpuri îndepărtate, islamul era atât de aproape - ca filozofie - de creştinism şi atât de tolerant cu toate religiile altor neamuri, cum de s-a putut ajunge la glorificarea crimei ca act de credinţă?
Aici lucrurile se complică. Acei mistici superbi erau arabi. Turcii sunt doar un trib sărac şi năpăstuit din Asia, care, mânaţi de nevoie şi munciţi de un complex colectiv de inferioritate, nu au găsit altă soluţie de supravieţuire decât să accentueze învăţătura profetului Mohamed în partea care le convenea. Şi mânaţi de acest complex şi înarmaţi cu această ideologie au ajuns să supună lumea prin sabie. Legile lor sunt clare. Adevărul trebuie adus la cunoştinţa tuturor popoarelor. Cei care i se opun, nu sunt vrednici să-l primească. Deci li se va da cu forţa, iar dacă nici aşa nu merge, vor fi eliminaţi. Dar oare creştinii catolici nu au făcut acelaşi lucru în America, în Africa, în insulele îndepărtate? Ba chiar în Bizanţ, centrul lumii creştine!?
La urma urmei, cu ce e mai bună o religie decât alta? Religia nu este decât o realitate de suprafaţă. Partea vizibilă. Ea nu este decât gestul spre Dumnezeu. Gestul lui Toma de a pipăi rana Mântuitorului. Credinţa este altceva. Ea este realitatea profundă. Ea nu se vede. Ea nu se face. Ea este, în mod absolut. Pentru că religia nu-i decât un lucru al oamenilor; credinţa este a Domnului, după cum cântă psalmistul într-un glas cu dervişul. Omul religios merge la templu în ziua rânduită, urmează procedura rânduită tot de oameni, iar a doua zi îşi ucide fratele conform acestei rânduieli, crezând că o face în numele Domnului. Omul credincios nu vatămă nimic din ce a creat Domnul. El iubeşte lumea întreagă ca pe un singur suflet. Şi cunoaşte, chiar fără a ştii, că toţi sunt unul şi Unul e în toţi. Cum să ridici mâna asupra Lui? Credinciosul nu e obligatoriu creştin, sau obligatoriu musulman, sau obligatoriu budist, ori aparţinând neapărat unei religii anume. El îl are, simplu, pe Dumnezeu înăuntru. Prin aceasta el este fiu al lui Dumnezeu. Dar numai un singur profet, din câţi cunoaştem, a afirmat răspicat acest lucru şi l-a susţinut până la capăt: Iisus din Nazaret. De aceea considerăm noi că el este Cristosul. De fapt, Adevărul este pretutindeni şi oricine se poate apropia de El. Mulţi au făcut-o, chiar fără a cunoaşte Crucea. Credinţa lor i-a mântuit, iar nu cutare doctrină religioasă.
Ei, dacă practica ar fi aşa uşoară ca teoria! Politicoşi, amfitrionii noştri ne lăsau să debităm. După atâtea secole de tăiat capete, e greu să deprinzi altceva. Ateismul pe care dorea să-l imprime în ei Atatürk e monstruos şi împotriva firii, dar el a văzut că ar fi singura soluţie pentru a-i spăla de sângele de mâinile istoriei lor.
Dirijoarea era cea mai deschisă la dialog pe această temă. Ne-a povestit că familia ei a emigrat din Bulgaria, ca urmare a persecuţiilor naţionale şi religioase. Ea este o musulmană convinsă. Dar nu merge la geamie să se roage şi nu duce o viaţă religioasă practică. Religia ei este doar o concepţie de ordin intim. Auzeam în fiecare zi muezinul, de la masă, lucru care nu o emoţiona în nici un fel. Era, s-ar putea zice, o musulmană teoretică. Ţinea la statul ei social care o obliga să afişeze ateismul politicii statului. Şi iar m-am gândit că la noi fusese la fel sub dictatură. Ne-a spus că e stânjenită de faptul că turcii sunt încă sub tutela culturii arabe şi asta se vede cel mai bine în biserică, unde limba de cult e araba. Se considera umilită în numele întregului popor turc. Subiectul o irita vizibil; se revolta exploziv, fiind o temperamentală. În contrast cu drăgălaşa ei fiică, o adolescentă raţională şi atee, produs tipic al educaţiei moderne. Nu ştia că în România se slujeşte în limba naţională şi a fost surprinsă şi bucuroasă că nu mai folosim slavona. I-am spus că nici în biserica catolică nu se mai foloseşte latina deşi avem catolici de atâtea limbi. Apoi i-am povestit cum m-am căsătorit eu, ortodox, cu o catolică. Şi i-am demonstrat cât de superficial şi cusut cu aţă albă e conflictul interconfesional la noi. Bisericile au interese lumeşti chiar şi în lumea creştină - ba chiar mai mult decât în cea musulmană -, însă oamenii au suflet, unii au chiar şi minte, deci îşi dau seama de unde vine răul. Toleranţa religioasă şi naţională din Banatul nostru i se părea incredibilă după experienţa perioadei bulgăreşti a copilăriei. Cel mai important lucru a fost să ne punem de acord că toleranţa, oricât de imperfectă, este o soluţie mult mai bună decât ateismul general. Iar deasupra toleranţei s-ar afla iubirea necondiţionată, acel concept la care doar puţini aleşi au ajuns, deşi au trecut două mii de ani aproape de când marele Învăţător a indicat Calea spre ea, astfel încât să o vadă şi orbii.
O splendidă ilustrare a acestei concluzii aveam să o trăiesc după o săptămână, la Antalya. Hoinăream prin oraş, leşinaţi, pe 40° C deşi fuseserăm avertizaţi să nu ieşim din hotel că e prea cald pentru noi. Dar doream să vedem şi să aflăm cât mai multe. Umblând fără hartă şi fără ţintă, am nimerit în cartierul mizerabil unde locuieşte sărăcimea. Case de lemn constând dintr-o singură încăpere, cu perdele în loc de uşi, ca să nu intre muştele, în care nu se află decât un fel covoare, perne şi nişte laviţe joase pe lângă pereţi. Într-un colţ, o momâie îmbrobodită până peste ochi fierbe ceaiul sau mâncarea, pruncii se tăvălesc prin jur sau prin praful din faţa pragului, fără să-i deranjeze pe bărbaţi, care zac pe jos cât e ziua de lungă, în semiîntunericul odăii fără geamuri. Beau ceai, fumează, joacă zaruri, clevetesc ori doar se odihnesc de atâta transpirat. Dacă unul vine într-o zi cu un ban acasă, în ziua aceea e bogat, face chef. Dacă nu e post. Cum trăiesc în restul zilelor, din ce, nu ştiu. Au, totuşi, găini, capre. La muncă nu-i mână nimeni. E prea cald. Copii fac unul după altul, că aşa vrea Allah. Ce mănâncă? Allah ştie. Mor? Aşa a fost să fie. Asta-i lumea de când e ea lume. Nimic nu se poate schimba. La doar câţiva metri se înalţă hoteluri superbe, cu aer condiţionat, instalaţii satelit, marea e brăzdată de iahturi somptuoase şi de şalupe rapide, dar astea nu-i ating, toate astea pentru ei nu există. Sunt vedenii, accidente, păreri, ispite.
Treceam printre cocioabe toropit de căldură, cu impresia că aşa ceva nu poate fi adevărat, că am adormit şi visez lângă o sobă încinsă. Aveam sentimentul că am ieşit din timp, că pe acest tărâm nu se întâmplă răsărituri şi apusuri, anotimpuri, doar acest potop de lumină stă şi va sta pe străzi şi pe case pentru totdeauna. Eu însumi mă mişcam foarte lent, cumva atemporal, nu păşeam ci mă scurgeam ca o ceară la vale, complet anesteziat de căldură, de mirosul de smochin încins, de trandafir, de ceai, de toate parfumurile Asiei topite laolaltă în acest aer cleios care intra nu pe nări ci prin toţi porii dilataţi. Am urmat ca hipnotizat sunetul unui ney, pânâ m-am trezit înăuntrul uneia dintre acele ascunzători care nici nu se puteau numi case. Aici era mai răcoare, nu mă bătea soarele în cap. Gazda mi-a oferit un loc să mă aşez şi abia atunci am realizat obrăznicia de a pătrunde acolo neinvitat. Nevastă-mea era şi ea stânjenită, însă înăuntru mai erau două femei tinere, învelite în tradiţionalul cearşaf şi citind dintr-o carte. Pe măsură ce mă adunam, priveam în jur. Pereţii erau acoperiţi cu citate, fie pe foi, fie scrise direct pe tencuiala albă. Fiind scrise în turcă şi în arabă, nu le puteam înţelege, dar sub ele se distingeau nume ca Omar Kayam, Saadi, Hafez şi alţii pe care nu-i cunoşteam. Erau dovezi ale gustului gazdei pentru ce a avut mai frumos şi mai bun gândirea şi simţirea islamică.Pe jos se găseau cutii şi lăzi cu tot felul de mici obiecte vândute de comercianţii de suveniruri, dar aceste obiecte prezentau o particularitate ciudată: erau rupte, sparte, incomplete; rebuturi sau resturi de suveniruri. Apoi cantităţi mari de scoici, melci, goange uscate şi alte vietăţi ale Mediteranei. Iar în colţuri: mormane de cărţi. Muzica aceea absolut năucitoare se degaja dintr-un casetofon vechi, hârbuit. Alături, îmi zâmbea din toată inima un bărbat tuciuriu, mustăcios, slinos, ştirb, urât ca un duh rău. Însă dincolo de urâţenia lui teribilă, o căldură duioasă vibra dătătoare de linişte, de pace, de bucurie. Atâta iubire nu se revărsa din toţi turcii pe care-i întâlnisem până acum, luaţi la un loc. Nu vorbea englezeşte şi nici o altă limbă cunoscută mie. Câteva cuvinte turceşti am învăţat şi eu şi Mariana, însă insuficiente pentru a lega o conversaţie. În mod ciudat, cu omul acela ne înţelegeam perfect. Am înţeles că ne invită să ne conformăm imboldurilor noastre naturale fără nici o reţinere. M-am îndreptat spre o cutie cu cochilii căci îmi plac şi nu mai văzusem atâtea la un loc. Am găsit un melc care parcă mi s-a lipit de palmă când l-am cuprins. Melcul acela avea să-mi spună ceva. L-am ascultat. Şi iar timpul a încetat în jur. Am văzut doar, ca prin ceaţă, mâna turcului care o închidea pe a mea în jurul cochiliei aceleia, de parcă ar fi consimţit la o unire tainică între mine şi vietatea marină. Am realizat că mi-a dăruit-o. Mi-am revenit ca dintr-un vis şi am început să discutăm. Ficare pe limba lui. Am aflat că e poet, cartea pe care o citeau fetele e scrisă de el, casa lui e un fel de club al fanilor, un fel de bibliotecă unde oricine poate intra să citească versurile lui ori ale marilor poeţi ai Orientului, pe care el îi admiră şi se străduieşte să-i continue. Răsfoindu-i cartea, ne-am întâlnit cu multe din cuvintele oratoriului lui Saygun. Nu era pagină pe care să nu întâlneşti "iubire", sau "prietenie", sau "splendoare divină". I-am povestit că şi eu sunt scriitor, că am aceleaşi gusturi poetice şi gândesc la fel. Ce nu aveam eu era acea căldură a iubirii care învăluia acel om permanent, chiar când îşi îngăduia să facă şmecher cu ochiul către cele două cititoare năucite. La urma urmei şi acelea erau lucrarea Creatorului. Care a făcut această lume frumoasă şi plăcută sufletului şi trupului omului, câtă vreme omul mai ştie să se bucure de tot ce-i în jur. Păcatul apare doar când această bucurie e ciuntită. Atuci se naşte vina. La drept vorbind, păcatul vine după ea, ca o consecinţă, şi nu invers, cum crede toată lumea. Omul vorbea ca un sfânt, ca un Fericit. I-a dăruit Marianei o brăţară din fire de piele şi pietricele colorate. Am ştiut, deşi nu ne-a zis, că nu-i un obiect neutru, ci unul impregnat cu energii benefice, ceea ce numim în mod trivial "talisman". Am simţit nevoia să-i ofer şi eu ceva. Am dus mâna la buzunar. Atunci a făcut singura greşeală: A crezut că vreau să-i plătesc şi a protestat oprindu-mi mâna din gestul început. Până la urmă l-am lămurit că nu aşa am gândit, ci vreau să-i las o amintire. Am văzut că avea un panou de catifea pe care prinsese cu ace fotografiile celor dragi, imortalizarea unor momente importante din viaţă, citate la care ţinea în mod deosebit. Am vrut să-i las o poză sau un mesaj, ceva care să poată sta pe acel panou. Atunci m-a uimit iar. Mi-a spus că, pentru el, o bucăţică din inima mea este deja acolo şi a făcut gestul de a o prinde cu un ac imaginar. În plan nevăzut, tot ce spunea era real. Nu numai vorbele, ci şi mâinile lui manevrau deopotrivă informaţii simbolice şi energii efective. Am scos, totuşi, o agendă în care aveam acte şi alte lucruri mărunte, printre care o iconiţă de care nu mă despărţeam niciodată, primită de la o mânăstire din Vâlcea. Era un obiect sfinţit care începuse să facă parte din mine dar altceva nu aveam să-i ofer. Problema grea era că mă aflam în faţa unui mahomedan, care o respectă pe Miriam aproape ca pe o sfântă, însă nu-i acceptă calitatea de Mamă a lui Dumnezeu. Am început să-i explic că deşi îl numim în moduri diferite, Dumnezeu e unic şi în El credem amândoi. Ştiu că ei nu sunt de acord cu reprezentări figurative ale Divinităţii, dar pentru creştini... etc, etc. Până când omul m-a întrerupt, cu multă delicateţe, şi m-a lămurit că nu e cazul să-i explic nimic. Înţelege darul meu şi e foarte fericit să-l primească. A pus icoana Fecioarei acolo unde mai înainte agăţase inima mea şi a privit-o cu dragoste şi smerenie. Eu m-am simţit cumva contrariat. Oare să fie locul acelei imagini aici, între păgâni? Oare nu vrăjmaşul m-a păcălit şi m-a îndemnat să fac un asemenea dar? Apoi mi-am amintit că pe acest loc mai strălucesc încă urmele paşilor sfinţilor apostoli Petru şi Pavel şi zice-se că ar fi ajuns chiar Fecioara în carne şi oase spre sfârştul vieţii Sale pământeşti. Oare, de la aşezarea islamului, o mai fi vreo icoană creştină în acest centru de prim rang al răspândirii învăţăturii lui Iisus? Ba nu, bine am procedat. Faptul că musulmanul a acceptat să expună în casa lui, la vedere, icoana noastră, mi s-a relevat ca o victorie a spiritului asupra raţiunii corupte şi a materiei robite de vrăjmaşul întunecat. M-am simţit, la urmă, împrospătat, împăcat, îmbogăţit. Deci am strâns mâna acelui frate şi ne-am văzut mai departe de vizitarea Antalyei. cu genunchii tremurând de emoţie. Am realizat, în sfârşit, că noi am vorbit pe limba noastră şi el pe a lui. Atunci cine a tradus? Oare s-a manifestat acolo în noi, ca şi altădată, harul apostolic al comunicării "în limbi"?
Vom readuce vorba despre Antalya; acum să ne întoarcem la repetiţiile de la Işik Lisesi. Ritmul era istovitor. Ziua de muncă începea cu o şedinţă de "voice opening". Nu era prea plăcut să faci aplecări, torsiuni, salturi cu micul dejun copios încă în guşă, aşadar am cam tras chiulul în primele zile. Până când am constatat că doar noi, românii şi estonienii ne sustrăgeam de la această parte a programului. Adică reprezentanţii fostelor ţări comuniste. Ca să nu gândească şi vesticii astfel, ne-am călcat pe comoditate şi am intrat în rând. Estonienii - nu! Ei erau neînduplecaţi. De fapt, după cantităţile de vodcă pe care le consumau în fiecare noapte, era de mirare că prindeau prima repetiţie a zilei. Ceea ce am respectat la ei a fost calmul şi liniştea din camera lor, jovialitatea şi politeţea de la care nu abdicau chiar când abia se mai ţineau pe picioare. Nu i-am auzit strigând, vorbind urât, râzând prea tare. Clătinându-se te invitau să bei cu ei, iar dacă-i refuzai nu era nici o supărare. Nimeni nu a avut nici cea mai mică neplăcere din cauza ebrietăţii lor. Iar când cântau, chiar nu le mai puteai reproşa nimic. Başii erau impresionanţi prin plinătatea sunetului şi adâncimea registrului. Ne-au învăţat, deşi pentru artiştii lirici astea sunt secrete profesionale, tehnicile lor de coborâre a vocii.
Încălzirea cuprindea atât exerciţii obişnuite unei şedinţe de canto, cât şi tehnici complexe de sugestie şi autosugestie în vederea realizării omogenităţii grupului. Procedurile de omogenizare începeau cu transmiterea roată a unui mesaj prin tot grupul, aşezat în cerc. Apoi se trecea la comunicarea pe perechi. M-am trezit pereche cu Stefan, un neamţ tipic, stabilit în Elveţia. Despre Stefan se spuneau lucruri cam ciudate. Se ştia că se droghează, că are pasiuni bizare, că e rece, că nu are prieteni, că nu comunică. Nu-şi explica nimeni ce îl ţine în Vox. E adevărat că avea o voce bună; însă nu avea spirit de gaşcă, lucru indispensabil. Mari, finlandeza care conducea openingul, ne-a relaxat profund apoi ne-a pus să executăm pur şi simplu tehnici de E.S.P. Stefan se afla cu spatele la mine. Am văzut împrejurul lui platoşa groasă care îi obtura capacitatea de a dărui; apoi norul vâscos care-l ţinea rece; apoi toate acele pete bizare... Mângâindu-l cu mâinile fizice şi raşchetându-l totodată cu instrumentele subtile corespunzătoare, am smuls de pe el acele mizerii. Între timp m-am rugat intens pentru vindecarea acestei fiinţe care merita, ca oricare alta, să se poată mântui, să ajungă la înţelegerea adevărului. După câteva minute de efort concentrat am simţit că el începe, încearcă să facă acelaşi lucru pentru mine. Nu ştiu câte perechi au reuşit să realizeze aceasta. Dar ştiu că, de atunci, Stefan "s-a lipit" de mine, a devenit perechea mea sufletească din acea adunare. Comunicarea verbală cu el a mers tot aşa greu ca şi înainte, însă îl simţeam şi ştiam că şi el mă simte la fel de aproape. La sfârşit, după încheierea turneului, despărţirea de el avea să fie cea mai grea. Îmbrăţişarea acelui neamţ rece şi dur ca un vârf al Alpilor, m-a strivit. Fizic şi afectiv.
Deci ne aflam în sală cincizeci de inşi adunaţi din vreo douăzeci de state europene. Efectivul total al formaţiei "Vox Europae" trece acum de două sute de membri. Totul a început în iarna lui 1982, când câţiva tineri germani şi scandinavi, aflaţi în Austria la schiat, au încercat să cânte împreună cântece de Crăciun. Dirijorul Fritz ter Wey, tânăr şi el, aflat pe aproape, a închegat grupul şi i-a venit ideea de a înfiinţa un cor alcătuit din cetăţeni ai statelor Uniunii Europene. Fiecare membru fondator şi-a chemat, din anul următor, prieteni cu calităţi vocale; apoi au fost invitaţi prieteni ai prietenilor până s-a ivit necesitatea unor măsuri organizatorice, ansamblul fiind destul de mare. Aşa a luat naştere Fundaţia "Vox Europae" cu sediul la Leiden, oraşul natal al lui Rembrandt şi al lui Marc, actualul preşedinte. S-au atras sponzori, s-a stabilit un regulament de funcţionare, atribuţiunile administrative nu au fost încredinţate unor profesionişti din afară, ci totul e realizat de membrii corului. Şi treaba merge perfect deşi cotizaţiile se achită în toate valutele europene şi, uneori, se ivesc probleme bancare. Calitatea de membru se dobândeşte în urma unui test de aptitudini şi cunoştinţe muzicale. Există un consiliu director ales prin vot, care nu este remunerat, ba chiar are datoria să compenseze eventualele sincope financiare. La acest capitol apar, uneori, supărări, însă nimeni nu a ridicat vreodată tonul la cineva. Atmosfera de grup este ceva ce numai aici, în Vox, se poate întâlni. Toţi ne spunem pe numele mic. Totuşi fiecare respectă pe fiecare, nu ne tragem de şireturi. Bine-nţeles că s-au stabilit şi strânse pritenii personale, s-au încheiat chiar căsătorii internaţionale, dar camaraderia universală primează neexistând ceea ce se cheamă, în alte colective, "bisericuţe". Dificultăţile, problemele sunt rezolvate, dacă e cazul, prin efort comun. Sinceritatea şi spiritul de într-ajutorare sunt legi aici. Aproape că nu există piedică de neînvins, supărare peste care să nu se treacă. Deseori m-am gândit că acest grup ar fi un fel de confrerie de supraoameni, o societate aparţinând unui stadiu viitor al omenirii; un model de cum ar trebui să funcţioneze societatea umană pentru ca această lume să nu mai fie o vale a plângerii. Pare ciudat că unii dintre aceşti adevăraţi fraţi, reîntorşi pe la casele lor, la locurile lor de muncă - deci în afară de Vox - sunt oameni obişnuiţi, manifestând toate slăbiciunile şi defectele omeneşti. Prin ce miracol, atunci, fiecare întrunire a corului îi transfigurează pe toţi conform unui statut ontologic mult mai înalt?
Din numărul total, doar un nucleu de vreo cincizeci se adună în fiecare vară undeva în Europa. Rând pe rând, ţările din nord sau sud, din vest sau (mai recent) est ne sunt gazde. Un "meeting" durează cam două săptămâni. În prima, se pune la punct repertoriul acelei veri. Timpul fiind scurt, concentrarea e maximă şi eficienţa, uluitoare. Exerciţiile de dimineaţă, calităţile excepţionale ale dirijorului fac ca în acele câteva zile să se ajungă la definitivarea unui program de două ore, interpretat la cote artistice proprii ansamblurilor profesioniste. Casetele imprimate stau mărturie. În a doua săptămână au loc concerte în oraşele mai însemnate ale ţării organizatoare. Prin astfel de formă de turneu membrii formaţiei au ocazia să ia contact cu realităţile locului, să cunoască tot mai mult din această mare patrie comună care se numeşte Europa. Schimbul de informaţie prilejuit de deplasarea corului este nepreţuit ca mijloc de cunoaştere reciprocă, de înţelegere a celuilalt. Am spus "formă de turneu" căci nu e vorba doar de o deplasare în spaţiu de la un concert la altul. Fiecare loc e cercetat cu curiozitate, programul turistic bogat bazându-se pe interesul cultural. Nu sunt doar vizionate peisaje şi strânşi de mână băştinaşi. Au loc schimburi culturale, corul fiind când protagonist, când spectator la manifestările organizate în reciprocitate de către gazde, tocmai cu scopul de a-şi defini culoarea lor în mozaicul european.
În structura unui concert al Voxului se disting trei părţi: o colecţie de piese diverse din creaţia compozitorilor consacraţi, condusă de dirijorul permanent al corului; un program consistent sub bagheta unui dirijor din ţara gazdă, alcătuit din opera conaţionalilor săi, în limba ţării; o parte specială în cadrul căreia mici formaţii alcătuite din reprezentanţii câte unei regiuni europene oferă publicului cele mai frumoase cântece ale zonei de unde vin. Ţinând cont de faptul că în scenă fiecare interpret se prezintă în costumul popular specific provinciei natale, parcă această secţiune e cea mai atractivă şi mai gustată de publicul de oriunde. Misiunea de ambasadă culturală e pusă aici cu cea mai plăcută eficienţă în slujba ideii de integrare europeană. Aici este schiţat simbolic acel teritoriu fără bariere, fără gratii, fără vize, unde fiecare cunoaşte, înţelege şi respectă pe fiecare. Deoarece orice problemă particulară are implicaţii globale şi rezolvările trebuie să vină din colaborare. O idee nu e, de cele mai multe ori, suficientă. Sunt necesare mai multe pentru a se contura cea mai bună soluţie. Pentru a apărea mai multe idei, sunt necesare mai multe capete. Gânditoare. Care să nu judece la fel. Acesta e mesajul pentru cei care, în loc să priceapă că unirea face putere, obiectează cu teoria pierderii identităţii.
În societatea "Vox Europae" colaborarea e perfectă ca într-o comunitate utopică, însă fiecare este el însuşi întrucât altfel, orice proiect de acest tip eşuează. Istoria ne-a învăţat deja că uniformizarea, nivelarea, înregimentarea duc în mod necesar la aneantizarea sistemului. Moartea termică a universului. Cum de mai sunt unii care nu înţeleg asta? Dar să nu facem politică, nu este în spiritul Voxului. Dacă iniţial intenţia era să se reprezinte doar Comunitatea Economică Europeană, după 1989 au început să fie solicitate voci din fostele state comuniste. Intrările nu s-au făcut deodată pentru a nu strica omogenitatea. Criteriul cel mai fair-play s-a considerat a fi cel geografic, adică de la vest la est - ultimii sosiţi fiind bulgarii. Evident, lărgirea spre răsărit naşte probleme şi aici. Cotizaţia anuală, taxele de participare, cheltuielile curente nu sunt la îndemâna noilor veniţi. Soluţia a fost să se eşaloneze contribuţiile băneşti pe etaje de venit naţional. Asta înseamnă, desigur, stratificarea grupului deci stricarea omogenităţii, chiar dacă drepturile sunt aceleaşi. Când în program e stabilită vizitarea unui muzeu la care biletul de intrare costă ceva dolari, iar românii se desprind din grup sub un pretext oarecare, nu e bine; se afectează însuşi spiritul de echipă. De asemenea, când toată lumea se destinde, după un concert, într-un local de noapte unde se lasă salariul pe o lună al unui profesor din România, respectivul profesor pe unde să scoată cămaşa? S-a luat măsura ca toate activităţile de ansamblu, chiar cele de recreere, să se programeze riguros, în funcţie de posibilitatea efectuării plăţilor în prealabil, de către sponzori sau din bugetul fundaţiei. E o soluţie bună, nimeni nu trebuie să bage mâna în buzunar cât ne găsim împreună. Dar într-o seară, după repetiţie, două suedeze îţi bat la uşă şi îţi propun să mergi cu ele la un bar din apropiere întrucât te văd prima oară la un Vox meeting şi vor să ştie cine eşti şi ce fel de oameni trăiesc în ţara de unde vii. Cum să le explici că nu-ţi poţi permite să le plăteşti nici o apă minerală? Ele ştiu care-i problema şi te asigură că eşti invitatul lor... lucru care te umileşte oricâtă diplomaţie ar pune ele la bătaie. Trebuie să-ţi calci pe inimă şi să recunoşti: ăştia suntem, atâta putem. "No problem" - ţi se răspunde. Se cunoaşte nivelul de trai din România. Dar ăsta nu trebuie să fie un motiv de separare, de excludere ori de marginalizare. Echipa europeană ar fi incompletă fără noi, iar membrii ei trebuie să aibe acelaşi statut. Din punct de vedere calitativ. Iar în ce priveşte cantitatea, acolo se pot opera retuşări, compensaţii. Este ca la fotbal - mi se explică -, toţi cei unsprezece jucători sunt necesari. Fiecare vine cu contribuţia sa specifică. Deci fiecare are particularităţile sale, care fac ca salariile să difere. Din punctul lor de vedere, "salariul" plătit românilor sau ungurilor e mai mare deşi contribuţia lor nu e mai mare decât a celorlalţi. Însă acestea sunt necesităţile noastre şi acest preţ trebuie plătit pentru a avea echipa întreagă. Sentimentul de jenă rămâne, totuşi, în sfera contactelor personale, când constaţi că eşti invitat ba de unul, ba de altul, parcă prin rotaţie, la o cafea sau un ceai, de parcă s-ar fi vorbit între ei. Iar în Istanbul oferta e enormă. Tentaţia, uriaşă.
După trei zile de repetiţii intensive, eu am concluzionat că am aderat la Vox din greşeală. Nu sunt apt. Nevastă-mea, ca profesoară de muzică, n-are decât să prindă rădăcini aici, cântatul e meseria ei. Eu, însă, am să consider experienţa asta drept o încercare nereuşită. Nu credeam că a cânta în cor presupune un asemenea efort. Deşi turcii ne supraalimentau şi ne asiguraseră tot confortul, gâtlejul meu nu făcea faţă. Am hotărât să nu mai particip la repetiţii. Am fost luat urgent la "depanat" de Brigitta, o belgiancă superbă, descinzând dintr-o veche familie nobilă flamandă şi de Hanna, tiroleza foarte blondă şi foarte albă domiciliată în nordul Italiei, logodnica tăciuniului Hüseyin cu care făcea un cuplu ca ziua cu noaptea. M-au consolat, m-au dădăcit, mi-au dat prăjiturele şi ceai cu miere, însă m-au avertizat că în anii precedenţi repetiţiile fuseseră şi mai dure. E timp puţin de repetat şi trebuie să ne mobilizăm exemplar, nu să ne văicărim şi să abandonăm. Mai mult exerciţiu pe parcursul anului, mai mult studiu vor rezolva în timp această situaţie explicabilă pentru un debutant. Dar, surpriză! Aproape toată lumea era în aceeaşi stare. Aproape toţi erau epuizaţi, aerul umed şi înăbuşitor al Istanbulului îi răpusese. Ca atare, s-a schimbat programul. Dirijorii au priceput că avem nevoie de o pauză şi, după ce trei zile nu ieşisem din clădirea liceului, de pe terasa căruia admiram doar seara târziu Bosforul şi primul pod către Asia, în ziua a patra am pornit într-un tur al Istanbulului. Să fiu sincer, aceasta a fost ziua pentru care a meritat să batem atâta drum. Fabulosul Stambul!
Ce simplu trebuie să fie pentru un ignorant să debarce în portul dintre două continente. Dar când te duci acolo ştiind ce te aşteaptă... Focarul civilizaţiei Europei orientale nu-i decât un târg mai mare pentru foarte mulţi compatrioţi. Fie aici, fie în Serbia, fie în Ungaria bişniţarul român ajunge după o noapte de călătorie puturoasă, într-un autobuz înţesat şi îmbâcsit. El trage la cel mai prăpădit hotel de pe cea mai murdară stradă din cel mai mizerabil cartier, unde nu se poate odihni apoi iese cu noaptea-n cap să lupte pentru a scoate profit dintr-o marfă de calitate proastă, treabă în care trebuie să fie mai câine decât toată pleava Asiei, toată ţigănimea Yugoslaviei, toată mojicimea rusofonă. Permanent terorizat de mafiile locului, umilit de autorităţi, jecmănit de vameşi sau chiar tâlhărit la drumul mare, expus la accidente deci în permanentă stare de alertă, cum să-şi poată un astfel de om să-şi bucure ochiul, să-şi delecteze mintea, să-şi rafineze spiritul între comori cu care el nu vine în contact chiar dacă se freacă de ele toată viaţa - nu zilnic, dar măcar o dată pe săptămână? Într-o privinţă, acest specimen este de invidiat: el nu are complexe. Pentru el lumea e mică şi nimic nu-l poate bulversa; totul se poate cuantifica şi ce nu curge aici, pică dincolo. Valoarea unui lucru rezultă din cantitatea de material şi numărul de ore lucrate, fie că-i vorba de o rigolă, fie de a opta minune a lumii. Astfel de oameni trec zilnic graniţele României. În număr mare. Pentru neamurile din jurul nostru, aceştia sunt românii. Am ştiut mereu despre turci că sunt primitivi, sălbatici, cu apucături periculoase, că Istanbulul e un cuib al corupţiei şi al perversităţii. Aşa o fi fost cândva. Acum, însă, încep să pricep de ce turcii ne consideră pe noi lumea a treia, deşi suntem mai europeni decât ei, şi ne privesc de la înălţimea stăpânului de sclavi. Tot ce cunosc ei despre români este jegul apocaliptic de la Balkan Pazar, unde sosec autobuzele, sau de pe platoul de la Bayazit, unde se desfăşoară efectiv comerţul. Mediile interesate au construit clişeul potrivit căruia, dacă românii n-ar avea acest debuşeu, ar muri de foame. Cum rămâne atunci cu compatrioţii noştri care au salarii bunicele, dar îşi petrec week-endul prin pieţele de dincolo de frontiere pentru a-şi dota casele cu gresie italiană sau cu instalaţii electronice japoneze sau cu mobilier stil?! Nu disperarea, nici mizeria nu-i mână, ci pofta de câştig nelimitat. Sărmanii!
După ce călătorisem spre Istanbul în condiţiile pe care le-am prezentat mai înainte, iată că pornim în turul oraşului într-un autocar cu covor pe jos, fotolii de catifea, curat şi aranjat ca o casă unde se aşteaptă musafiri deosebiţi. Ghidul arată ca scos din cutie, nu-i brunet şi vorbeşte patru limbi în afară de turca maternă. Exprimarea lui e corectă, elegantă, nu-şi permite familiarisme sau licenţe cu clienţii, chiar dacă ştie că sunt artişti. Totuşi, nu e rigid nici înţepat. Glumeşte chiar în timp ce numără. Ne expune pe scurt istoricul oraşului. Zice că numele Cornului de Aur vine de la luciul ce se aşterne pe faţa apei la ceasul apusului. Eu ştiam că vine de la comorile negustorilor armeni şi genovezi, locuitori ai cartierelor de pe maluri. Se zice că aceştia, oameni având comerţul în sânge, strângeau averi uriaşe, pe care le îngropau în preajma casei, neîndrăznind să le investească ori să le cheltuie deoarece stăpânirea otomană fiind cu ochii pe ei, le-ar fi confiscat totul.
Ne-am îndreptat direct spre piaţa Sultan Ahmet, centrul turistic al oraşului. Pentru a-l năuci pe vizitator chiar de la început, palatul Topkapi este primul obiectiv de pe lista oricărui ghid. Deşi am ajuns cu o oră înaintea deschiderii, platforma din faţa porţii Bab-i-Salaam era înţesată de lume. Grupuri de chinezi, americani, africani sau chiar australieni se ţineau de ghidul local ca puii după cloşcă, într-o înghesuială de concert rock sau meci cu miză. Abia după două ore am pătruns dincolo de zidul de incintă. Verificaţi corporal, căutaţi în bagaje, obligaţi să respectăm un anume traseu şi orar prin palat, vesticii vociferau şi nu înţelegeau să se conformeze, ceea ce sporea vacarmul şi învălmăşeala. Grupurile se cam destrămau şi amestecau în atari condiţii, regrupările şi apelurile pe aleile palatului dând o notă militărească distracţiei. Văzusem în copilărie filmul cu furtul vestitului hanger de aur. Ştiam că aici sunt expuse comorile celui mai bogat imperiu eurasiatic, inclusiv diamantul "Cuiller", tronul şahului Nadir şi o grămadă de alte giuvaericale legendare.
Turul obiectivului începe, surprinzător, cu bucătăriile. O uriaşă aripă a palatului destinată doar burţii! Una mie două sute de bucătari trebăluiau aici. Înseamnă că se gătea cât pentru un oraş întreg. Şi chiar s-o fi mâncat cândva din tonele de vase de porţelan, de argint, de sticlă dăruite de vasali sau prieteni ai sultanului din toate colţurile lumii? Primele săli conţin atâtea minunăţii încât, după puţin timp, intri într-o stare de incapacitate senzitivă, treci anesteziat, blazat pe lângâ orice. S-ar spune că apare o reacţie de apărare la contactul cu frumosul, cauzată de suprasolicitarea mecanismului admiraţiei. Aşa se explică viteza cu care se parcurg ultimele încăperi, ocolirea vitrinelor prea aglomerate, Abia ieşind de acolo în parcul cu smochini uriaşi, trandafiri şi alte plante necunoscute omul îşi revine în simţiri şi-i mulţumeşte lui Dumnezeu că pe faţa pământului mai sunt şi pomi şi flori şi ierburi, nu doar blide, străchini şi pahare.
După câteva minute de nedescris, în care umbra copacilor seculari te umple de bucurie, urmează vizitarea haremului adică a aripii palatului rezervată în exclusivitate familiei domnitoare. Prost aleasă cronologia aceasta a traseului. De ce? Încăperile sunt minunat decorate şi luminate dacă sunt destinate sultanului şi beizadelelor. Însă spaţiile în care îşi treceau viaţa femeile, sute de deţinute din toate părţile Europei, Asiei şi Africii, inspiră oroare. Păzite de eunuci înarmaţi, înghesuite mai rău decât ocupanţii unui cămin de nefamilişti, cu odăi fără ferestre - pentru a nu fi ţinta a nici unei priviri -, mânate ca vitele de către sultana mamă şi victime sigure ale favoritelor temătoare de a-şi pierde poziţiile, ori ale minciunilor oricărei slugi intrigante, cele mai frumoase fete din lume putrezeau de vii în întunericul celor câţiva metri pătraţi de odăi unde erau depozitate pe viaţă între ziduri înalte şi sinistre dincolo de care abia se zăreşte o bucată de cer. Gratii, lanţuri, uşi de fier, paznici înarmaţi până-n dinţi, orificii ascunse pentru spionare şi supraveghere. Singurătate şi frică. Asta am simţit până în măduva oaselor parcurgând acele coridoare înguste unde lumina soarelui n-a pătruns niciodată. Singurătatea şi frica s-au depus pe pereţi, pe podele, au impregnat definitiv aerul, au creat o aură imposibil de anihilat. Căci am simţit iar nevoia să mă rog în acel spaţiu malefic, să mai uşurez un pic din povara acelor trecute vremi de păgânism - nu de păgânismul religios vorbesc acum, ci de păgânismul în sine al vremilor, al oamenilor - însă toată iubirea şi compasiunea unui suflet oricât de curat şi de puternic nu poate fi acolo mai mult decât o luminiţă pâlpâind în întuneric. Scris este că lumina va străluci în întuneric şi întunericul nu o va putea învinge... dar de câtă lumină va fi nevoie pentru ca întuneric să nu mai fie? Am văzut femei şi copii ieşind de acolo palizi, bolnavi, intoxicaţi. Se aşezau pe iarbă tremurând terminaţi sau căutau toaleta să vomite. Ghidul explică mai departe că, din armata de nenorocite, mama sultanului - cea mai puternică persoană din imperiu - alegea, în funcţie de criteriile ei, un grup de douăsprezece destinate însămânţării. Acelea erau îmbăiate, parfumate, bine hrănite, frumos împodobite. Pe celelalte, sultanul nici nu le ştia. Avea el destule alte treburi pe cap. Între acestea douăsprezece începea o luptă pe viaţă şi pe moarte pentru a produce pe viitorul sultan. Fiecare dintre ele ar fi fost în stare de orice pentru a fi pe placul eventualei soacre şi a-i fi creat un avantaj spre a urca mai grabnic în cel mai preţios pat al imperiului. De bună seamă, un spermatozoid al sultanului era biletul nemuririi pentru oricare dintre aceste disperate. Însă de cele mai multe ori, a fi printre campioane devenea echivalent cu condamnarea la moarte întrucît invidia celor rămase pe dinafară ducea frecvent la omoruri plătite, repede muşamalizate, iar aceea dintre învingătoare care purcedea grea trebuia imediat lichidată de rivalele coalizate. Căci dacă ar fi născut băiat, ar fi devenit mai mare peste toate celelalte, viitoare conducătoare a imperiului. E de mirare că se mai năşteau prinţi la Topkapi, cu atâtea comploturi femeieşti. Dar pericolul nu se sfârşea nici după naşterea eventualului moştenitor căci acela ar fi trebuit eliminat în folosul altuia. Asta se ştia. De aceea, pentru a-şi asigura progenitura, sultanul smulgea copilul de fragedă vârstă din braţele mamei şi îl încredinţa unei paze straşnice. Să încercăm să ne imaginăm soarta acestor nenorocite şi în cazul când "umbra lui Allah pe pământ" prefera să-şi satisfacă poftele trupeşti cu băieţi. Adică numai cu băieţi. Cazuri din acestea au fost nenumărate, ele au rămas în folclor. Întregul harem şoma atunci, toate speranţele şi ambiţiile acelea se consumau în isterii înăbuşite deseori cu iataganul sau cu laţul gâdelui. De cele mai multe ori, perpetuarea dinastiei era exclusiv meritul mamei slăvitului stăpân, care putea aranja orice, chiar şi apariţia unui urmaş la tron. Faţă de imaginea romantică pe care oricine o are despre harem, realitatea de la faţa locului e sinistră, e deprimantă. Ieşind din acel infern, am mulţumit iarăşi că pot să păşesc liber pe iarbă, că am dreptul să fiu prăjit de soare şi răcorit de vânt. După cum am văzut, nu orice muritor a beneficiat de aceste privilegii aici, în această replică otomană a raiului. Şi am început să-mi fotografiez, fără noimă, nevasta printre arborii înfloriţi, ghirlandele de plante necunoscute, tufele luxuriante de pe pajiştile dintre pavilioane. Să fi fost o compensaţie peste veacuri?
Am mai văzut acolo tezaurul. Să zică oricine ce-o vrea, mie mi-a fost lehamite de atâta aur, de atâtea nestemate. Toate erau frumoase, nu contest. Dar a pune atâtea la un loc, în asemenea cantităţi şi la asemenea dimensiuni, mi s-a părut ceva de un prost gust greţos, de un prost gust nesimţit. Mutrele mărunţilor japonezi care se striveau să prindă un loc de unde să poată filma câte un exponat... ochii ieşiţi din orbite ai câte unei cucoane oricum suguşată de lanţuri şi coliere şi brăţări... prostraţia şi extazul atâtor armate de imbecili care se călcau în picioare şi îşi furau aerul de respirat pentru a ajunge să-şi lipească nasurile de geamurile vitrinelor... în una dintre ultimele săli, prin care am trecut fără să mă uit nici la stânga nici la dreapta, am aflat că se găsea un fragment din craniul Sfântului Ioan Botezătorul. Fiind montat în aur, turcii l-au expus printre bijuterii. Nu s-ar putea zice că ei nu ştiau ce sunt acelea moaşte. Tot în Topkapi se păstrează obiectele personale ale profetului Mohamed şi chiar o amprentă a piciorului său în sol, pietrificată. Dacă ei, deşi iconoclaşti, venerează aşa ceva, precis că au putut înţelege ce valoare spirituală au pentru creştini sfintele moaşte ale celui mai mare dintre cei născuţi din femeie. Dar când au jefuit şi au stricat biserica în care se găseau, pe ei nu-i interesa, ca şi pe struţi, decât ce străluceşte. Faptul că Patriarhia ortodoxă nu a încercat până în ziua de azi să le răscumpere dă de gândit. Oare acelea sunt cu adevărat moaştele sfântului sau doar aşa cred turcii? Din acea mulţime de vizitatori doar noi, ortodox şi catolică, am zăbovit în faţa acelei vitrine. Nu ştiu de ce mai întâi m-am mirat, pe urmă n-am simţit nimic. Oricum, vizita la palatul sultanilor îmi dăduse deja lecţia pe care trebuia s-o învăţ aici: mare este lucrarea Domnului, urma păsării în văzduh e rezultatul strădaniei omeneşti.
Lecţia asta o primeşti la fiecare pas în acest Stambul ce
"nu are preţ şi asemănare,
e între două mări precum un chihlimbar,
ce dacă-l pui pe un cântar
trage mai mult decât un soare" - zice poetul. Şi la ce i-au folosit întreitele ziduri? Turcul prost a adus împotriva lor un tun cât o corabie. Ce nu le-a spart. Până la urmă au fost trecute tiptil, printr-o portiţă. Şi de la portiţa aceea s-a tras prăbuşirea unui strălucit imperiu. Zidurile întreite mai înfruntă şi azi... ce?
Apoi, iată catedrala Înţelepciunii Divine. Ieri biserică creştină; azi geamie; mâine...? Se zice că Iustinian ar fi visat-o, iar apoi cei o sută de arhitecţi şi zece mii de zidari au transformat cu mare fidelitate acest vis în realitate concretă. Ce demon l-o fi împins pe împărat să exclame în faţa monumentului terminat "Solomon, te-am învins!"? Împăraţii nu găsesc în Scriptură versetul care spune că mai uşor trece cămila prin urechea acului decât bogatul pe poarta raiului. Iustinian şi-a satisfăcut nu numai imensul orgoliu construind buricul bisericii creştine, dar a crezut că astfel îşi va spăla mâinile mânjite de sângele celor patruzeci de mii de răsculaţi trecuţi prin sabie de generalul său Belizarie. Pentru a realiza proporţia, să amintim că lupta pentru cucerirea Constantinopolului, cu tot cu măcelul ce a urmat intrării turcilor în cetate, s-a soldat în total cu trei mii de victime. În acea zi străzile s-au transformat, scriu cronicile, în râuri de sânge. Atunci în ce o fi transformat unsul Domnului, Iustinian, oraşul după înfrângerea revoltei Nika? Nu ştia el că sângele cere sânge? Multe nu a ştiut înţeleptul împărat al creştinilor rămas în istorie ca un ctitor şi reformator. Nu a ştiut, probabil, nici că slăvitul său predecesor care a pus fundaţia Sfintei Sofii, marele şi sfântul Constantin, nu a ajuns "înger al Domnului" nici "asemenea Fiului", cum îi profeţiseră episcopii după ce şi-a ucis fiul, soţia, nepotul, cumnatul - ca să nu-i pomenim decât neamurile. Şi poate aşa se explică graba şi insistenţa cu care măriţii monarhi au convocat şi au condus concilii unde şi-au luat precauţia de a decreta că nu au nimic de plătit pentru faptele lor, nimic de reparat, nici o oală spartă de lipit, deoarece Christos ne-a răscumpărat pe cruce toate păcatele trecute şi viitoare deci accesul lor în ceruri, unde vor fi tot regi, e dinainte garantat. Dumnezeu să-i ierte pe toţi şi să-i răsplătească după mare mila Sa!
Nu-i de mirare că, având astfel de antecedente, oraşul care a rezistat la şaptesprezece asedii ale barbarilor a ajuns să fie pustiit de fraţii creştini de la Roma. Acesta a fost de fapt singurul jaf de trei zile al Constantinopolului. Au smuls fraţii catolici sfintele icoane din ramele de aur şi argint, au apucat odoarele toate din casa Domnului, le-au topit să bată monedă şi să se întoarcă în Apus bogaţi din expediţia vitejească împotriva păgânătăţii. Ei au spurcat templul clădit pe sînge, nu başbuzucii care doar în câteva ceasuri au luat tot ce se mai putea lua din cea mai strălucită cetate a lumii; căci atâta mai rămăsese după trecerea apărătorilor credinţei adevărate.
O legendă povesteşte că mai mulţi bătrâni, laolaltă cu femeile şi copiii ce nu erau apţi de rezistenţă armată în faţa osmanlâilor, s-au refugiat şi s-au baricadat în interiorul bisericii crezând că acel spaţiu va rămâne, printr-un miracol, neviolat de păgâni. Au plătit cu vieţile lor naivitatea, în timp ce episcopii, atât cei greci cât şi cei catolici, pentru prima şi ultima oară împreună, îi împărtăşeau în ambele rituri, de-a valma. Pe cănd turcii îşi croiau drum prin mulţime cu iataganele, câţiva preoţi au ridicat sfintele potire şi au intrat cu ele în zidul dinspre miazăzi al altarului, care zid s-a închis în urma lor şi nu-i va slobozi iar afară decât în ziua când Sfânta Sofia va redeveni biserică creştină. Ortodoxă? Catolică? Poate greco-catolică? Legenda nu specifică. În aceeaşi zi Mehmet a intrat călare în uriaşa clădire şi a poruncit să nu fie stricată, ci transformată în geamie. Atatürk n-a vrut-o nici geamie. El a făcut-o muzeu.
Cum de permite Dumnezeu toate acestea? Iată o întrebare pe care şi-o pun în fiecare zi acei sărmani care au citit "Geneza" de zeci de ori fără să înţeleagă că Adam a avut libertatea de a gusta din toate poamele grădinii, deşi nu toate îi erau bune, şi Tatăl ştia ce va urma.
Asemeni celei mai mari biserici creştine - Sf. Petru din Roma - şi Hagia Sofia se sprijină pe coloanele de diverse culori, lungimi şi grosimi răpite acelor superbe temple antice de pe ţărmul Mării Egee, unde s-au cristalizat liniile directoare ale culturii europene. Coloanele albe de la Milet sau Letoon, vestitele coloane verzi rezultate din demolarea templului Artemisei din Efes - una dintre minunile lumii antice - stau mărturie barbariei de care au dat dovadă, în timpurile cuvioşilor împăraţi, primele generaţii de creştini de după persecuţiile suferite din partea romanilor politeişti şi idolatri. Tot ce a fost monument antic a servit drept carieră de piatră sau depozit de materiale pentru constructorii epocilor următoare, însă furia consecventă cu care primii creştini slobozi au distrus edificiile de cult ale părinţilor lor ne demonstrează cât de greu îi este omului - şi nu doar omului de atunci - să se pătrundă de adevărul simplu, elementar revelat prin încarnarea Verbului.
Necazul cel mai mare a fost că nu am putut să mă rog acolo. Am încercat de nenumărate ori, în diferite puncte ale navei centrale, în faţa altarului, între coloane, dincolo de ele. Am vrut să încerc şi sus, pe galerie. Urcând pe panta în spirală situată în grosimea zidului, mi-am dat seama cum au putut să dispară acei preoţi în perete. Nu câţiva preoţi ci un întreg detaşament de cavalerie, cu cai cu tot, s-ar putea adăposti în spaţiile din interiorul zidurilor. Câte încăperi şi căi de comunicare secrete s-or mai afla ascunse în întreg complexul, cred că nici un patriarh nu a cunoscut vreodată în totalitate. Turcii au transformat-o imediat în geamie deci nu a mai fost posibilă cercetarea. Astăzi, Sfânta Sofia, despre care credem că ştim totul, s-ar putea să pună probleme de acelaşi tip ca marea piramidă de la Gizeh. Aşa cred eu că trebuie citită legenda. Deci am ajuns sus, în zona centrală a galeriei, şi acolo am reuşit o clipă de reculegere. Însă cuvintele care s-au înălţat din fiinţa mea nu erau ale mele. Altcineva încerca să... M-am oprit, mai ales că ceilalţi din grup mă chemau jos, să ieşim şi să pornim spre următorul obiectiv, doar aveam un orar de respectat. A trebuit să cobor în grabă. Port încă regretul că nu am reuşit poate să ajut... pe cine? Recunosc că m-am şi temut. Ştiu ce păcat grav e să te laşi dominat de frică. Dar acolo nu am reuşit să-mi asigur protecţia propriei mele fiinţe spirituale. Vibraţiile spaţiului acţionau asupra mea ca în acel coşmar în care cineva vine să mă ucidă şi eu deschid gura să strig după ajutor, însă oricâte eforturi supraomeneşti aş face, din gâtul meu nu porneşte nici un sunet. Să fie acest coşmar al meu intuiţia pedepsei veşnice a acelei entităţi care a încercat să strige prin mine? Şi poate încearcă mereu, cu fiecare vizitator însufleţit de gânduri mai pioase decât ale turiştilor obişnuiţi, care vin doar ca să caşte gura la pereţi şi să fotografieze.
Recunosc acum că m-am aflat într-o stare de nervi neobişnuită pe parcursul acestei vizite. Chiar şi acum acea stare revine, când îmi reamintesc. Spuneam mai sus că, în general, oamenii intră cu bocancii în spiritul altor locuri şi timpuri. Unii am reuşit să descălţăm aceşti bocanci. Nu e suficient. Ba e chiar periculos. Când păşeşti desculţ pe jar, de cele mai multe ori te frigi. Deci, pentru început, e necesară abilitatea de a găsi drumul optim, pe lângă zonele cele mai încinse. Mersul prin foc e o altă etapă. Am suferit mai multe "băşici în talpă" în Turcia şi numai eu sunt de vină. Pentru cei nedeprinşi cu sensul figurat al vorbelor trebuie să relatez o întâmplare foarte concretă de pe malul Mediteranei. Am coborât să mă scald într-o zonă stâncoasă, abruptă deoarece pe plaja amenajată accesul se permitea doar contra cost. În acel loc sălbatic şi neprimitor se bălăceau doar doi copilaşi din aceia care la noi s-ar numi "copii ai străzii". Căci au şi turcii aşa ceva, vremurile când cantitatea de urmaşi constituia motiv de mândrie au cam trecut şi la ei. Când au văzut pe unde am de gând să intru în apă, copiii mi-au făcut semne disperate să ocolesc prin altă parte. Locul era dificil, însă copilaşii n-au de unde să ştie că m-am descurcat eu în ape mai adânci şi mai tulburi - am gândit. Credeam că ei vor să-mi indice un loc mai propice pentru lansare, ceea ce nu era cazul la experienţa mea de fost marinar. Am intrat deci printre stâncile alunecoase, pline de vegetaţie prin locul pe unde pornisem iniţial. Imediat m-a ars ceva la tălpi, de am sărit ca mingea. Am ieşit cu eforturi mari de acolo căci tălpile mă dureau cumplit. O durere paralizantă, care urca până în bazin. Semăna cu o criză de sciatică de jos în sus. Când mi-am cercetat tălpile, erau pline de spini de arici de mare. Acei spini au însuşirea de a se afunda singuri în carne şi, datorită structurii lor aparte, nu pot fi scoşi cu acul, ca orice aşchie. Nu pot fi scoşi nicicum. Am şciopătat o săptămână până când fiecare spin a generat în jurul său câte o punguţă cu puroi care spărgându-se, spinul era eliminat natural. Nu doresc nimănui acea suferinţă. Dacă aş fi ascultat de copii... Şi iar intervine simbolul: copiii sunt puri, în ei cunoaşterea e nealterată, necoruptă. Ştiam asta. Şi atunci? Orgoliul! Orgoliul că tu ştii. Orgoliul că tu poţi. Orgoliul că tu faci. Niciodată, oricât ne-am strădui, nu vom reuşi să cerem suficient iertare. Pentru tot ce avem impresia că ştim. Pentru tot ce ne închipuim că putem. Pentru tot ce ne amăgim că facem noi. Şi atunci, să nădăjduim... e singura cale; calea întreită a virtuţii.
Bine-bine, a transformat Mehmet Cuceritorul biserica cea mare în geamie, i-a ridicat patru minarete de unde glasul muezinului să proclame adevărata credinţă, totuşi Aya Sofia e durată de mâinile ghiaurilor, care se închină unui profet mincinos. Prea mare pentru a fi dărâmată, nesatisfăcător modificată, clădirea cea uriaşă îi stătea binecredinciosului sultan Ahmet întâiul ca un os în gât. Dacă Mohamed a putut să taie în două luna de pe cer şi să ascundă o jumătate în mânecă, atunci el , Ahmet, umbra lui Allah pe pământ, de ce n-ar putea zidi adevăratului Dumnezeu un lăcaş mai mare decât al necredincioşilor, cel mai mare lăcaş al Domnului din cele două lumi? În materie de orgoliu, stăpânii musulmani ai vechiului Bizanţ îi depăşesc pe înaintaşii lor creştini. Ahmet i-a comandat grădinarul Mehmet, discipol al legendarului arhitect Sinan, o moschee nu doar mai mare decât Aya Sofia, dar având minaretele de aur. Cât ar fi costat aşa ceva, Ahmet n-avea idee. Constructorul şi-a dat seama pe dată că neonorarea întocmai a comenzii sultanului îl va costa viaţa. Deşi se distinsese prin lucrările de la Kaaba, locul cel mai sfânt al islamului, Mehmet a tremurat şapte ani până când, de voie de nevoie, a ajuns la ora recepţiei. La solemnitate sultanul, cel mai pios din toată istoria Turciei, a apărut cu o podoabă capilară înfăţişând piciorul profetului, în semn de umilinţă. Dar, când a dat cu ochii de impunătorul monument, a înţepenit. Erau şase minarete, ceea ce constituia o blasfemie la adresa Mekăi supreme - singurul loc sacru investit cu dreptul de a deţine şase turnuri. Apoi, nici unul dintre ele nu era de aur, după cum poruncise. Capul arhitectului fu destinat chiar în acea clipă să devină hrana câinilor vagabonzi, vieţuitoare pe care Coranul îţi interzice să le înfometezi ori să le persecuţi. Capul acela nu era, însă, umplut cu paie încă. Păcătosului i s-a dat dreptul să se apere şi apărarea a sunat cam aşa: în limba turcă şase se spune "altî", iar aurit, adică de aur, se spune "altân", executantul s-a jurat că el a auzit cănd i s-a comandat "altî kule" şi nu "altân kule". El a făcut, deci, turnuri şase, şi nu turnuri de aur pentru care, oricum, nu existau fonduri în vistierie. Sultanul, care îl preţuia pe Mehmet şi n-ar fi vrut să-i curme cariera, a fost fericit de această nouă dovadă de înţelepciune din partea supusului său. Totuşi. Istanbulul nu putea egala Meka deţinând o geamie cu şase turnuri. Ce era de făcut? Arhitectul s-a declarat gata să demoleze unul. Dar treaba asta ar fi stricat armonia desăvârşită a ansamblului. Şi ar fi ştirbit puţin orgoliul sultanului care, cu voia sa ori poate doar printr-o întâmplare rânduită chiar de către Cel-de-Sus, egalase Meka. Evident, sultanul nu putea consimţii la demolare. Şi atunci a propus să se ridice un al şaptelea minaret, mai mic, la Meka. Astfel, el îşi păstra gloria de a fi edificat cea mai mare construcţie din tot islamul fără a atenta la supremaţia, în materie de arhitectură, a principalului loc sfânt. Dar nu v-am spus esenţialul: Moscheea Albastră, cum i se zice datorită culorii dominante a ornamentaţiei interioare, îşi justifică apariţia sub cerul Istanbulului prin aceea că e cu un metru mai lungă decât Sfânta Sofia. Asta au vrut turcii: să fie a lor mai mare.
O tradiţie ezoterică neacceptată de nici o biserică ne dezvăluie că al doilea principiu al Treimii Sfinte, respectiv - în creştinism - Fiul, se încarnează în diverse locuri şi timpuri, sub diverse înfăţişări, cu diverse mesaje, ca să ajute ieşirea câte unui grup uman concret dintr-un punct critic al evoluţiei. Pentru grupul respectiv acest moment rămâne în mitologie sub numele de "creaţie" sau "geneză". Această întrupare nu se face conform normelor noastre cu privire la continuumul spaţio-temporal. Pentru că nimic nu e continuu. Nici timpul, nici spaţiul. Poate aşa s-ar explica răspândirea aparent nefirească a epifaniilor. Curiozitatea că islamul succede, în timpul considerat liniar, creştinismului şi-ar găsi aici o explicaţie. În fapt, liniile proprii de evoluţie ale diferitelor comunităţi umane, datorate condiţiilor concrete de existenţă, generează o poliritmie în evoluţia globală a speciei. Vedem că suntem contemporani cu triburi paleolitice. Nu-i putem percepe sau nu-i putem înţelege pe cei pentru care noi suntem în situaţia triburilor paleolitice. Asta nu înseamnă că n-ar exista şi ei acum aici. Dăm dovadă iarăşi de un orgoliu nebun dacă ne închipuim că tot ce există trebuie să se clasifice de la noi în jos.
Din păcate această speculaţie se sprijină pe mai multe sisteme de referinţă concomitent, ceea ce logica formală nu permite. Iar religiile în uz ţin foarte mult la logica formală. Chiar în timp ce o încalcă. Vezi discuţia în legătură cu luna tăiată în două, purtată de Dimitrie Cantemir cu un ilustru savant turc al timpului, savant dar musulman fanatic, pentru care Cartea Sfântă nu admite interpretare, adică nu conţine nici un simbol.Foarte grav! Luna, satelit natural al Pământului, a fost pe merit tăiată cu sabia, cu o sabie adevărată, de un om în carne şi oase, aşa ca mine, aşa ca dumneavoastră. Nu ne putem îndoi de acest lucru; pentru simplul fapt că e scris în Coran. Cum de a ajuns Mahomed în Lună şi a putut s-o taie, cum de Luna este din nou întreagă, măcar o dată pe lună, nu importă. Aşa scrie, aşa este! - declară omul de ştiinţă turc, încredinţat că Allah e atotputernic. Ce ar vrea să însemne această poveste, nu se întreabă nimeni. Ar fi o erezie simpla idee de a pune astfel de întrebări. Şi se nasc, din maximă pioşenie, fenomene de genul terorismului fundamentalist; fie islamic, fie hindus, fie budist, fie creştin... Terorismul nu e doar consecinţa fundamentalismului islamic. Spune cineva că în creştinism aşa ceva nu e posibil? Doar Irlanda îmi vine imediat pe limbă.
Oare la capitolul "fanatism" să plasăm modalitatea de a pătrunde în moschee? După achitarea taxei de vizitare - deşi geamiile Istanbulului sunt efectiv lăcaşuri de cult, nu muzee - toată lumea primeşte o pungă de plastic şi două cârpe. În pungă se bagă pantofii întrucât în casa Domnului nu se intră încălţat. De când e islamul, credincioşii nu numai că se descalţă, dar se şi spală pe picioare înainte de a intra la rugăciune. Am făcut pe prostul şi am întrebat de ce e necesar să se procedeze aşa. Omul de la uşă mi-a răspuns că înăuntru sunt multe covoare de preţ şi curăţenia nu s-ar putea păstra altfel. Da, şi Iisus a spus că cine s-a scăldat odată (nu "o dată"!), nu mai trebuie să-şi spele decât picioarele pentru a fi curat. Unii dintre noi ştiu ce a vrut El să zică. Dar pentru musulmanul de la uşă problema curăţeniei se punea explicit la nivelul solului. Oare făcea şi el pe prostul cu mine? Cele două cârpe albastre se foloseau: una pentru acoperirea capului femeilor, cealaltă pentru ascunderea picioarelor ambelor sexe, aşa e cuvincios. Să recunoaştem că aceleaşi cerinţe privind ţinuta sunt afişate şi la intrarea în mânăstirile noastre creştine. Turcul are o explicaţie de ordin lumesc, în zona logicii de care aminteam, ca toate explicaţiile adevărurilor de credinţă la ei: cel ce se roagă stând în genunchi întâlneşte cu privirea picioarele femeilor (şi ale bărbaţilor) care-i trec prin preajmă. Asta îl determină să-şi piardă concentrarea, căci se excită, deci rugăciunea nu mai are eficienţă. Am văzut că, pentru musulmanul dreptcredincios, fie el sultan ori başbuzuc, prieteşugul homosexual nu constituie neapărat un păcat. Are Allah alte treburi decât viaţa sexuală a închinătorilor. Însă femeile sunt cel mai mare pericol în casa lui Dumnezeu, ele fiind impure n-ar trebui nici să se apropie. Totuşi, pentru că şi aceste vieţuitoare ignobile au nevoie de rugăciune, li se face un loc în spate, pentru ca bărbaţii să nu le vadă, ba mai sunt şi separate prin draperii şi paravane. Pe chestia cu concentrarea.
În Moscheea Albastră e o răcoare plăcută şi molcomă. E o linişte adâncă. Un spaţiu ideal pentru rugăciune, pentru meditaţie. M-am aşezat pe stratul de covoare ce acoperă întreaga incintă şi am făcut ce făceau toţi ne-turiştii de acolo: m-am rugat. Doamne, ce bine mi-a fost! Oare de ce la Sfânta Sofia asta nu s-a putut? După ce am simţit că sufletul meu a reuşit să comunice liber cu Tatăl Ceresc, mi-am permis să dau frâu liber curiozităţii intelectuale. Am citit pliante, am discutat cu colegii musulmani. Între altele, l-am întrebat pe Hüseyin dacă bea sau nu vin. Omul a fost puţin încurcat întrucât nu ajunsese la o concluzie tranşantă în această problemă. El respectă, în principiu, interdicţiile religioase, însă traiul zilnic, ateismul proclamat de conducerea statului, convieţuirea cu o creştină catolică îi slăbesc manifestările de mahomedan corect. Eu îi adusesem din România o sticlă de vin vechi şi nu ştiam dacă are sau n-are rost să i-o dăruiesc. Cum el ezita să mă lămurească dacă-i place sau ba vinul şi altceva nu aveam pentru el, m-am hotărât să i-o ofer totuşi. Se obişnuieşte la Vox ca fiecare să aducă ceva specific din ţara de obârşie, pentru a dărui gazdelor şi pentru a se consuma în ultima seară, la "goodbye party". Dacă Hüseyin n-ar fi vrut s-o bea, ar fi putut s-o destupe atunci pentru toţi.
În acea seară, după vizitarea oraşului, am fost lăsaţi să ne facem de cap. Nu mică a fost surpriza Marianei când în camera noastră au dat năvală cele patru finlandeze foarte blonde şi au zis: "We need your husband". M-au luat de mâini şi m-au dus cu ele. Înainte să mă dezmeticesc, m-au dezbrăcat. Până la chiloţi. Nu m-am speriat, acolo lumea nu este pudică; oricum ne întâlneam la duşuri în fiecare zi. Totuşi... ce vor de la mine? Îi cumpăraseră lui Fritz un costum turcesc. El avea aproximativ  măsurile mele. Costumul nu fusese încercat la prăvălie şi fetele nu ştiau dacă se va potrivi. M-au îmbrăcat ca pe un sultan. Şi aşa m-am şi simţit între ele. Am cerut să fiu pozat, aş fi vrut să plec aşa pe stradă. Ciudat, acele veşminte îmi veneau ca o a doua piele. Parcă mă născusem şi murisem în ele. Nevastă-mea a venit şi ea în camera cu finlandeze, să mă admire. S-a blocat în prag. A zis că a mai văzut asta cândva. Nu-şi putea lua ochii de pe mine. Era transportată. Atunci a apărut, curios, şi Hüseyin întrucât Mariana lăsase uşa deschisă. Cum el era îmbrăcat europeneşte în faţa mea, scena şoca. Parcă jucam o psihodramă. Am intrat în pielea personajului pe care îl întruchipam. Pentru o clipă mi s-a părut că acel omuleţ negricios îmi cere milă mie, care cu un gest al degetului mic... Hüseyin s-a blocat exact ca nevastă-mea. A vrut să spună ceva pe englezeşte, aşa cum ne adresam unul altuia în mod normal, dar a trecut inexplicabil în italiană, pe urmă a bâjbâit ceva pe turceşte. Finlandezele se amuzau copios la această scenă. Noi, ceilalţi trei, eram învăluiţi. Toţi simţeam că am mai trecut o dată prin asta, era clar. Mi-au smuls repede costumul, pentru a nu vedea mai multă lume ce se pune la cale acolo. Trebuia să fie o surpriză. Ne-am revenit cu toţii şi l-am invitat pe Hüseyin la noi. I-am înmânat sticla de Pinot Gris din 1977 cât de ceremonios am putut. I-am povestit că la noi în Dobrogea trăiesc mulţi turci, i-am enumerat localităţile cu nume turceşti, printre care şi Murfatlarul. I-am oferit câteva date de bază ale istoriei României, insistând pe raporturile româno-turceşti. Tot ce i-am spus era nou şi surprinzător pentru el. În final am concluzionat că acest vin este un produs al colaborării dintre românii şi turcii Dobrogei, un rezultat semnificativ al prieteniei frăţeşti care s-a aşezat între noi pe aceste meleaguri, după ce fiecare a înţeles să-l accepte şi să-l respecte pe celălalt. Foarte uimit şi bucuros a fost turcul aflând aşa ceva. Mirarea lui nu se mai termina, pe măsură ce-i arătam cuvintele, mâncărurile, năravurile noastre comune. Nici el, nici ceilalţi turci din cor nu aveau habar de toate acestea. În cărţile istoriei lor, noi nu existăm. Sau suntem neglijabili ca un trib de pe vreo vale de care nu ştiu decât antropologii. Mi se părea nefiresc ca nişte oameni cu studii superioare şi cu pretenţii de cetăţeni ai Europei să ştie atât de puţine despre lumea din jurul lor. Dar nu aveam dreptate. Un imperiu de dimensiunile celui otoman, care avea în puterea sa zeci de naţii, nu poate fi studiat pe bucăţele. Ei ştiu câte ceva despre austriecii de la care au luat bătaie, despre ruşii care i-au înghesuit între graniţele actuale şi cam atât. Micile incidente din provinciile de la nordul Dunării sunt cu totul lipsite de importanţă. Ca şi supuşii - foşti - din alte părţi. Turcii au fost marea putere din această parte a lumii şi istoria lor e scrisă de pe această poziţie. Europenii civilizaţi şi democraţi îi privesc acum de sus deoarece istoria mai recentă, adică adevărata şi definitiva descreştere a Imperiului Otoman a fost o perioadă destul de penibilă. Chiar şi noi românii, în special cei de la vest de Carpaţi, avem faţă de turci simţăminte corespunzătoare Europei catolice; spre deosebire de regăţeni care, trăind secole la rând cu ei pe cap, le-au preluat şi asimilat destule trăsături. Cu alte cuvinte, am plecat spre Istanbul cu o oarecare strângere de inimă datorată informaţiilor noastre despre năravurile turceşti. M-am lămurit repede că toate poveştile respective se referă la epoci apuse, însă nu ne aşteptam ca acei mărginaşi ai Europei să manifeste un adevărat complex de superioritate faţă de noi. Neintenţionat. Reflex condiţionat. Şi am înţeles până la urmă: ei ştiu genetic, nu trebuie să li se spună că toate popoarele balcanice am tremurat de frica lor chiar de la începuturile noastre ca state. Au încă, în subconştient, iataganul într-o mână şi gârbaciul în cealaltă. Această tendinţă expansionistă şi dominatoare ce face parte din natura lor este echilibrată de desăvârşita lor bunăvoinţă şi politeţe faţă de oaspeţi. Când sunt pe post de gazde, turcii ştiu să întreacă şi legendara ospitalitate a eschimoşilor. Am păţit un lucru de mirare într-o seară. Eram undeva între Taxim şi Dolmabahce şi trebuia să ieşim spre nord, la Maçka. Deşi mergeam cu planul oraşului în mână, la un moment dat o alee netrecută pe hartă ne-a deviat până s-a întunecat de-a binelea. Nu aveam bani pentru taxi, harta nu ne ajuta, iar şoseaua pe care mergeam ca ruşii - tot înainte - se înăpăţâna să străbată o zonă împădurită, pe unde nu ne întâlneam cu nici un pieton. A început şi ploaia, circumstanţă agravantă căci nu aveam nici un dispozitiv de protecţie, şi aerul s-a răcit brusc. Ar fi trebuit să ajungem de mult la Universitatea Tehnică, dar nici pomeneală. Mă bătea gândul să nu mai mergem înainte spre nimic, ci să facem cale-ntoarsă pe unde veniserăm, până la Taxim. Din păcate, Dolmuş - adică maxi-taxi - nu mai circula la acea oră. Şi pe când mă tocmeam cu nevasta ce cale să alegem, iată că se apropie un cetăţean brunet, mustăcios, cu privirea sfredelitoare - turcul tipic. Căra o sacoşă mare şi grea; era grăbit, nu avea nici el umbrelă. A ajuns în dreptul nostru. S-a oprit fără ca noi să facem primul gest către el şi ne-a întrebat cu ce ne poate ajuta. I-am arătat harta explicându-i care este încurcătura noastră. Harta l-a derutat şi pe el în aşa măsură încât nu ne-a putut indica drumul corect. Atunci a făcut stânga-mprejur şi ne-a invitat să-l însoţim. A mers cu noi pe ploaie, cărând sacoşa aia mare, până sus la Taxim. Adică s-a întors din drum, pentru noi, cale de un sfert de ceas. A oprit un taxi şi a discutat cu şoferul până ne-a putut lămuri cum să ajungem la Maçka. Una din informaţiile noastre false despre turci era că nu-ţi spun nici ce zi este dacă nu le dai un bacşiş. După câteva zile, când am mai prins curaj şi umblam fără hartă prin Istanbul, care nu e un oraş uşor de parcurs, am păţit de nenumărate ori să obţinem informaţii pe stradă, indiferent dacă le solicitam sau nu. Ne opream să ne tragem răsuflarea la vreo intersecţie sau în faţa vreunei clădiri mai interesante, şi Ahmet sau Mehmet sau Ethem apărea prompt, zâmbind larg: "Can I help you?" Nu e vorba de intermediarii de care e plin oraşul vechi ori de băieţii de prăvălie interesaţi să te conducă spre patronul lor dornic de un târg; erau trecători amabili şi atât.
Dar cel mai frumos episod de acest gen s-a petrecut în inima turistică a oraşului, în Sultan Ahmet, peste drum de Moscheea Albastră. A intrat într-o agenţie de turism, să aflăm nişte preţuri. Patronul s-a ocupat personal de noi, ne-a spus tot ce doream să ştim, ne-a defalcat pe servicii nota de plată a unui ipotetic tur al cetăţilor de pe Egee, ne-am convins că nu-i pentru buzunarul nostru şi am ieşit promiţând că ne mai gândim şi vom reveni cu un răspuns cert. Plecaserăm de acasă cu dorinţa de a vedea Efesul, Miletul, Smirna, Prgamul. Speram ca din Istanbul să coste mai puţin o asemenea excursie decât din Timişoara. Am fost foarte departe de adevăr. Nici n-am ieşit bine de acolo şi ne pomenim abordaţi de un ins minuscul, care ne-a întâmpinat de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea. Ne-a spus că locuieşte în apropiere, unde are un atelier de covoare, şi ne-a invitat să-i vedem prăvălia. Pe drum, ne-a mărturisit că ne-a remarcat de când am intrat în biroul fratelui său mai mare, patronul oficiului de turism, şi a ştiut din prima clipă că noi avem ce să ne spunem. S-a oferit să-şi convingă fratele să ne ofere excursia respectivă la un preţ mai mic deoarece ne simpatizează. Mi-a mirosit mie că omuleţul vrea să-i înlesnească afacerea fratelui, aşa că am fost sincer cu el: nu ne puteam permite să plătim nici un sfert din excursia aceea, iar dacă speră să ne vândă vreun covor, să ştie că nu venim din America, suntem români şi nu putem cumpăra decât vederi. Am fost cât s-a putut de ferm, pentru a evita târguiala inutilă. Următoarea lui mişcare m-a mirat foarte. A zis că, de când are el prăvălie în Sultan Ahmet, pe unde se perindă toţi vizitatorii Istanbulului, nu a mai văzut aşa inimi calde ca ale noastre, deci şi-a închipuit că nu suntem vestici. El a umblat prin toată lumea, a stat chiar şi în Japonia un an, şi se pricepe la oameni. Cum putea el să vadă inimi vii? Nu ne-a răspuns, a răs uşor. Ne-a numit "prieteni" şi ne-a poftit în prăvălie. Oh, nu mai văzuserăm atâtea la un loc. M-am apropiat de o carpetă care avea un luciu mătăsos şi o fineţe deosebită. Prietenul turc m-a complimentat pentru gustul şi priceperea în materie de covoare. N-am priceput de ce, însă când m-am aplecat şi am văzut preţul, în dolari, m-am cutremurat. Am aflat că sunt nebuni care plătesc atâta; era un covoraş de mătase. Am urcat pe o scară de lemn îngustă şi scârţâitoare la etaj. Acolo era atelierul unde se produceau acele minunăţii. Un meşter din Iran tocmai tundea un covor clasic, uriaş. Iranianul nu ştia englezeşte, dar patronul ne-a servit de interpret. Nu e nici o taină la mijloc: mâna de lucru răsăriteană e mai ieftină şi la Istanbul. Desenul e chestie de talent personal; tehnologia nu mai prezintă secrete sau reţete speciale. Lucrul manual are preţ, deci nu se renunţă la el. Aş fi vrut să aflu şi să privesc mai mult, însă gazda ne-a invitat la un ceai de măr, "pentru prietenie". Ne-a arătat drumul spre terasă, moment în care Mariana a avut o reacţie ciudată. Se temea că turcul are oarece intenţii necurate. A făcut chiar gestul de a mă trage înapoi. Eu nu intuiam nimic rău şi nu-i înţelegeam reacţia. Era speriată rău. Am asigurat-o - deşi nici eu nu aveam nici o garanţie - că, dacă gazda ne invită la "un ceai de prietenie", nu aveam a ne teme de nimic. Am ajuns pe casă, unde ne-a instalat pe nişte perne enorme. De acolo, toată piaţa Sultan Ahmet se vedea ca în palmă. Cred că nici un turist n-a mai avut un astfel de privilegiu. Erau doar două etaje sub noi; dacă am fi fost atacaţi, puteam sări în stradă, între trecători. Recunosc că şi eu eram puţin speriat de insistenţa turcului de a ne ademeni în casa lui. A venit un băiat cu ceaiul şi gazda a început să ne povestească. Neliniştea ne-a trecut treptat. Timp de trei sferturi de oră, ne-a pus pe tavă toată viaţa lui şi marele necaz de a nu-şi putea găsi soţie. Fusese logodit cu o canadiană apoi cu o japoneză. Dar nu s-a ales nimic. Dintre milioanele de turcoaice care-i trec pe sub ferestre nici una nu s-a dovedit a fi aleasa inimii lui. Visa la o iubire ca-n poveşti şi obosise căutând-o. Nu se îndoia că undeva trebuie să se afle un suflet pereche, dar începuse să nu mai spere că-l va găsi. Asta-i era suferinţa. Caraghios: să discuţi cu un negustor de covoare despre iubirea ideală! Să te ia un străin de pe stradă şi să-ţi pună sufletul lui în palmă, fără nici o pudoare!! Căci am discutat aspecte de cea mai adâncă intimitate, unde omul poate fi uşor rănit de moarte. Avea în noi încrederea cu care se merge doar la psihanalist. Ne-a dezvăluit sistemul de relaţii din familie, mişcările subtile afective ale celor apropiaţi faţă de problema lui. Recunoştea că nu şi-a mai deschis inima aşa niciodată, dar o făcea intuind faptul că discuţia cu noi îi va fi de ajutor. Marianei i-a trecut frica. A preluat subiectul în mod teoretic, în timp ce eu am început să emit vibraţiile corespunzătoare spre acel suflet împovărat cumplit în acel trup. Nu ştiu cum, dar Mariana i-a spus exact ce trebuia să audă. L-a reconstruit, etaj după etaj, până l-am simţit echilibrat, stabil. Ştiam că asta nu putea să-l ţină mai mult timp fără un efort personal consecvent. Dar, dacă Dumnezeu ni l-a scos în cale cu un scop, acel scop fusese atins. Mai departe era treaba lui. Nu înţelegea cum. Am început să vorbim despre credinţă, speranţă, răbdare. Ne-a mărturisit că nu e ateu, dar la biserică nu prea merge. Ritualul, practica din comunităţile religioase îi par anacronice şi inutile. L-am încurajat, deci, în efortul de a se apropia de Divinitate prin propriile puteri. Am afirmat - pentru a câta oară în acest voiaj? - că există un singur Tată, indiferent câte nume i-am găsi. Fiecare religie se sprijină doar pe câte unul dintre Numele Divine. Ar trebui să le cunoaştem pe toate - şi în tradiţia islamică sunt 99 - pentru a ajunge la Cel Adevărat, Unicul. De fapt, tradiţia islamică spune că ultimul Nume Divin nu este interzis muritorilor. El se formează în momentul când mâinile se unesc în rugăciune, prin întrepătrunderea tuturor celor 99, înscrise în palmele fiecărui om. După cum ştim, fiecare om are altă scriitură a palmelor. Dacă nu se poate înregimenta în batalioanele de musulmani care bat mătănii în cadenţă de cinci ori pe zi la ore fixe, atunci să meargă la geamie singur, sau oriunde s-ar simţi bine mental şi afectiv, şi să se roage nu în formule rituale obişnuite, ci cu vorbele, cu gândurile, cu sentimentele ce-i vor ieşi la lumină de la sine. Toate actele devoţionale, toate ritualele, toţi banii donaţi, toate eforturile voluntare nu ajută cât un singur strigăt al sufletului îndurerat către Creatorul său. Noi am irosit mult din vieţile noastre până să aflăm aceasta, dar şi dacă am fi aflat-o în ultima clipă am fi fost fericiţi. Şi încercăm să împărtăşim şi altora ce am reuşit să cunoaştem. Am mers până acolo încât i-am dezvăluit păgânului pilda cu burdufurile. L-am avertizat că vinul cel nou i-a fost trimis şi lui.
Mă gândesc că, dacă vechea lege islamică ar mai fi valabilă şi fiecare bărbat şi-ar putea cumpăra câte femei vrea, de oriunde, Coşkun al nostru ar fi tot singur. În opoziţie cu acest veşnic căutător al dualului, aveam să întâlnim tot în Istanbul, însă sub formă de efigie, pe unul care a găsit fără a căuta. Povestea lui Soliman Magnificul este atipică pentru locul şi timpul întâmplării ei. Se pleacă de la date diferite, însă problema e aceeaşi. Numai că, în acest caz, rezolvarea este cea mai fericită cu putinţă.
Al zecelea sultan din dinastia otomană a fost cea mai proeminentă figură din întreaga istorie imperială. Deşi marea ispravă a cuceririi Constantinopolului a rămas actul cel mai glorios al acestei istorii, Mehmet a fost supranumit doar "Cuceritorul", pe când Soliman a trecut în legendă drept "Magnificul". Cât era el de magnific pe plan politic - şi nu e momentul să abordăm subiectul - Soliman poate fi considerat cel mai mare erou al Turciei pe plan sentimental. Sultanul acesta, bogat şi puternic cum n-a mai fost altul şi-a putut permte un harem la care înaintaşii săi nici n-ar fi visat. Dar pe el îl dăruise Allah cu o inimă. Aflat în puterea vârstei, Soliman a dat un decret de-a dreptul anti-islamic, de-a dreptul anti-otoman: şi-a dizolvat haremul. Numai un sultan cu prestanţa lui putea face aşa ceva. Au mai fost sultani care nici nu s-au uitat la sutele de femei pe care le stăpâneau. Însă haremul era o obligaţie, nu un drept. Era o instituţie islamică. Trebuia să existe şi să fie cât mai mare, chiar dacă nu folosea la nimic. Soliman a rupt această tradiţie instaurată de însuşi Mohamed. Pur şi simplu şi-a repudiat toate nevestele. De ce? Pentru că doar una era iubita lui. Şi atunci şi-a dat seama că toate celelalte nu mai au nici un rost. Toţi ceilalţi sultani heterosexuali au avut câte o favorită (sau câteva) pentru care neglijau restul gloatei de concubine. Dar Hürem nu a fost favorita lui Soliman; a fost marea, unica, adevărata, definitiva iubire. Dorm alături în micul cimitir de la Suleimanyie. Şi e atâta pace acolo! Pe vremea aceea se întâmpla rar ca două suflete să se întâlnească şi să rezoneze în toate planurile. Poeţii vremii n-ar fi tânjit atât după aşa ceva dacă ar fi fost un lucru uşor de obţinut. Iar dacă-i cercetăm pe filozofi, aflăm că-i de-a dreptul imposibil. S-ar cuveni să ţinem cont de faptul că, pe atunci, sufletul femeii nu prea conta. Numai bărbatul era capabil de sentimente. Femeia avea doar dreptul să se supună. Se atestează doar dragostea sultanului pentru voioasa rusoaică, nu şi reciproca. Adevărul întreg iese, însă, la iveală acolo, în vechiul cimitir. Doar două suflete care au reuşit să intre în rezonanţă perfectă între ele pot să ordoneze, să sincronizeze toate vibraţiile din jur. Fenomen perceptibil în spaţiu fizic. Se crează acolo un câmp coerent, stabil, un câmp de armonie, de puritate, un fel de cristal spiritual în care intri ca într-o baie tămăduitoare. Toate marile poveşti de dragoste din literatura universală au rămas doar nişte poveşti. La Suleimanyie am găsit realitatea. Ea se poate pipăi. Cu sufletul.
Între timp, mulţumită reformei lui Atatürk, femeia s-a emancipat în Turcia. Adică i s-a dat posibilitatea să aleagă între tradiţie şi modernitate. Aveam în cor, pe lângă câtăreţii din Ankara, cinci tinere profesoare de la Işik Lisesi. Una dintre ele era chiar directoarea departamentului artistic al instituţiei. Această femeie îşi creştea singură băiatul, deja adolescent. Situaţia ei familială, imposibilă altădată, nu o împiedica în nici un fel să se bucure de o poziţie privilegiată în şcoală. Nici nu dorea să se mărite. Se simţea suficient de puternică pentru a fi cap de familie şi era împăcată cu viaţa. Ea a fost principalul nostru sprijin în toate problemele de ordin administrativ, dar nu numai, cât am locuit acolo. Toate celelalte erau, de asemenea, nemăritate şi îşi guvernau existenţa singure. Aveau o siguranţă şi o încredere în sine care ne-au făcut să ne întrebăm ce rost ar mai avea partea bărbătească pe acele meleaguri. Ele nu ne-au fost doar partenere de cântat şi interprete prin oraş, ci rezolvau eficient orice situaţie ivită pe parcurs. Ba ne mai şi aduceau la ordine şi disciplină când ne fura peisajul feeric al Istanbulului şi clima lui cea dulce. Nu zic că toate femeile din Turcia ar fi independente şi răzbătătoare ca Suheyda, Ieşim, Gülsen şi compania din Vox. Dar ele ne dovedeau că vremea robiei a apus în capitala celor trei imperii şi că secolele de supunere nu au deformat conştiinţele. În acelaşi timp, pe străzi ne mai întâlneam cu familii înşirate în monom în spatele domnului. De la democraţia de tip occidental până la sclavia propriu-zisă, inechitatea se arată sub toate gradele în Istanbul. Nicăieri nu se întâlneşte o atât de mare varietate de statute ale femeii ca în societatea turcă. Am întâlnit femei învăluite sau doar acoperite, femei sportive sau de-a dreptul despuiate, mândre sau umile, agresive sau speriate, sofisticate sau complet ignorante. De la o vreme nici nu mai trebuia să le privesc în ochi, le "citeam" numai după port sau gest. Destul de multe familiste cucernice purtau acea pelerină cenuşie lungă până-n pământ. De sub ea se putea zări uneori un pantof de cea mai bună firmă italiană ori franceză. Dacă te apropiai, înţelegeai mai bine eleganţa şi distincţia de dincolo de cearşafuri. Căci aşa se şi numesc în turcă: "çarşaf".
Într-una din zile am sacrificat odihna de după-amiază pentru a vizita Cornul de Aur. Prietenul Mehmet ne-a luat în maşina lui şi ne-a dus departe, în afara zidurilor, tocmai în coada mlăştinoasă a golfului, pentru a ne oferi acolo o cafea turcească veritabilă. Ieşind dintre zidurile bizantine, am remarcat o îndesire de ţinute "karaçarşaf" - adică cearşaful negru. Ni s-a spus că traversăm cartierul Eyüp, botezat aşa după Abu Eyüp Ansari, port-drapelul lui Mohamed, căzut în luptă cu ocazia primului atac al islamului împotriva capitalei creştinătăţii, prin secolul al şaptelea. Personaj legendar, acest Eyüp a fost îngropat în malul Cornului de Aur, chiar pe locul unde a trebuit să se despartă de Profet. Zbuciumata viaţă a imperiului creştin şi a capitalei sale a făcut să se uite şi să se şteargă urma acelui mormânt considerat sfânt de orice musulman. Iar după aproape opt sute de ani, cu ocazia ultimului asediu asupra Bizanţului, cel victorios pentru turci, deci după un ciclu istoric, acel Eyüp avea să reapară într-un mod minunat. El i s-a arătat în vis sultanului Mehmet, indicându-i exact locul unde se aflau rămăşiţele pământeşti considerate, de mult, pierdute. S-a săpat imediat acolo. Sultanul nu aiurase, mesajul stegarului s-a adeverit întocmai. Pe locul osemintelor legendare, sfinte moaşte pentru mahomedani, Mehmet a ridicat o geamie impunătoare, albă, în care, de atunci, s-a desfăşurat ceremonialul înmânării sabiei cu ocazia fiecărei investiri de sultan. Aici noul sultan se lega, prin această ceremonie, să ducă mai departe, cu sabia în mână, cuvântul Profetului. Pentru întreaga lume islamică moscheea Eyüp este al treilea loc sfânt, după Meka şi Ierusalim. O efervescenţă religioasă maximă apare, aşadar, firească în zonă. În acel cartier se vedeau doar femei acoperite complet cu negru. Până şi peste fanta din dreptul ochilor îşi puseseră voal negru. Ni s-a explicat că este forma supremă de manifestare a devoţiunii. Acele femei extrem de cucernice au renunţat la trup. De aceea nu se mai percepe nimic din el. Îşi trăiesc toată viaţa obturate complet. Şi, cu toate acestea, ele au viaţă socială, trăiesc în lume, umblă prin oraş. M-am gândit la călugării creştini ortodocşi, care de asemenea şi-au învăluit partea pieritoare în negru. Însă aceia n-au ajuns întotdeauna la sfinţenie, ei doar luptă disperat cu ispitele prinţului acestei lumi. De aceea au şi fugit din lume. Într-un fel, ei s-au pus la adăpost în pustnicie. Dar existenţele astea aproape invizibile acceptă lupta. Ele sunt aici, în miezul vieţii, în centrul păcătoşeniei. Care nu se prinde de ele, cum nu rămâne urma corabiei în imensitatea mării. La urma urmei, aceste fiinţe nici nu trăiesc. Dumnezeu trăieşte în sufletele lor. Şi cum Inexprimabilul nu se poate percepe în forme, ele şi-au abolit forma proprie. Ele sunt doar gazde impersonale, indiferente, inerte ale suflului divin. Nici una dintre ele nu a fost sanctificată sau măcar remarcată pentru mari merite religioase ori mari calităţi de un fel sau altul. Deoarece ele sunt cu totul lipsite de identitate. Cum ziceam, ele nu trăiesc în această lume, ci Allah coboară în lume prin intermediul acestor vehicule nedemne de pomenire. Este o formă a fanatismului musulman extrem. Dar ce credinţă, ce predare supremă în mâinile Creatorului! Aceste vietăţi invizibile, fără nume, fără memorie sunt mucenicii islamului contemporan. Sunt fericiţii lui Allah. Aceste momâi negre, ciudate când apar pe străzile pline de culori şi de mirosuri ale Stambulului, îmi pare că sunt fărâme de la Ospăţul Domnului. Ceilalţi suntem doar câinii flămânzi ce urlă dincolo de porţi.
Cu astfel de gânduri am urcat la cafeneaua "Loti". De acolo, din vârful dealului, dintre smochini şi chiparoşi, panseluţe şi trandafiri, oraşul ale cărui zgomote au rămas undeva în urmă pare un covor ce se aşterne până departe... şi lumea întreagă e doar un covor multicolor, pus acolo pentru ca cel ce priveşte de sus să-şi desfete privirile, iar la urmă, obosit de atâta contemplare, să se întindă să-şi odihnească oasele în cimitirul de alături. Trandafirii uriaşi, cât nişte copaci, crescuţi pe mormintele aflate chiar în curtea casei lui Loti, îşi trimit umbra şi mirosul peste noi, care ne sorbim nu cafeaua fierbinte ci aburul ei îmbătător. Acolo, la cafeneaua Loti, vecină cu cimitirul mahalalei Eyüp, m-a ispitit gândul că omul nu e de fapt ţărână pentru a se întoarce în ţărână, ci e parfum pentru a se întoarce în oceanul miresmelor.
După încheierea istovitoarei perioade de repetiţii, sponzorii ne-au aranjat să petrecem o noapte la un restaurant cu specific turcesc. Autocarul superb, care ne-a stat mereu la dispoziţie, s-a strecurat anevoie prin străduţele înguste şi abrupte din Kumkapi, până ne-a depus într-un loc ce părea materializat pur şi simplu de un geniu ieşit din sticlă. Ieniceri cu şalvari roşii şi iatagane enorme te preluau la intrare pentru a te trece într-o altă lume, în tărâmul poveştilor din 1001 de nopţi. Prima încăpere era un hol imens, sufocat de plante uriaşe pline de flori, ca într-o junglă mirifică. Florile erau artificiale, la o privire mai atentă, dar se miza pe primul impact asupra vizitatorului. În acest peisaj de basm se ridica, orbitor, un havuz tipic supradimensionat, construit din marmură albă, servită de corpuri de iluminat din cristal. Am fotografiat acest monument de arhitectură, însă până şi clişeul a fost supraimpresionat şi n-a ieşit nimic. Din pasajul următor ambianţa specific otomană s-a instaurat în locul acelei risipe de lumină şi verdeaţă. Ne-am aplecat pentru a păşi prin uşiţa joasă, de iatac, într-un salon enorm, construit să primească vreo cinci sute de persoane, însă etajat şi compartimentat astfel încât ocupanţii fiecărei mese să aibă iluzia că tot ce se întâmplă acolo este doar pentru ei. Întreaga decoraţiune interioară reda fidel nivelul clasic al artei otomane. Separeurile, aranjate astfel încât să reproducă încăperi ale marilor palate, îşi atingeau obiectivul de a transporta clientul. Costumaţia personalului, artiştii ce-şi ofereau serviciile, totul respecta întocmai reţeta. Programul folcloric promitea să fie deosebit, însă, din păcate, aşteptările s-au dovedit prea mari. A fost un fel de rezumat al unei nunţi din Anatolia, în maniera în care se prezentau şi la noi, în restaurantele frecventate de străini, jocuri populare pe muzică de orgă electronică şi în costume de nailon. Punctul forte al programului l-a constituit celebrul dans al buricului. Ne aşteptam să apară nişte baiadere pântecoase, acoperite de mărgele şi ciucuri. Surpriză: a apărut o domnişoară suplă şi mlădioasă ca o liană, şi tot aşa de goală, care a executat mai degrabă un număr de contorsionism de înaltă dificultate. Nu era chiar ce se înţelege prin "dans din buric". Totuşi evoluţia ei a lăsat publicul năucit. O asemenea măiestrie coregrafică nu se întâlneşte într-un local de noapte. Greu o găseşti chiar pe scenele cu pretenţii. Apoi, condiţia fizică a balerinei - căci "dansatoare" ar fi prea puţin spus - ne-a uluit. Programul părea că nu se mai termină, ceea ce nu nemulţumea pe nimeni. După un timp, la fiecare mişcare credeam că se va opri epuizată, mă temeam că se va opri, însă surlele şi daireaua parcă o alimentau din zbor. Când ea a căzut, am căzut şi noi de atâta încordare. Ne întinsese nervii până la epuizarea generală. Oare cât încasa pentru asta? Sunt sigur că talentul şi calităţile profesionale ar fi putut s-o propulseze la nivelul artei autentice, artei propriu-zise. Oare de ce şi le consuma în această speluncă de lux, unde turiştii cei mai largi la pungă îi azvârleau mărci şi dolari? Există o anumită concepţie despre dansatoarele de bar. Domnişoara cu pricina aici se încadra. Păcat.
Dar nu e totul. După ce programul s-a încheiat şi lumea a început să danseze, iat-o revenind în salon, împrospătată şi într-un costum mai deosebit, mai spectaculos. Am văzut-o fotografiindu-se cu un grup, la o masă mare. Apoi a luat mesele la rând, aşezându-se în poala bărbaţilor sau îmbrăţişându-i preţ de o clipă, cât dura flashul de lumină al unui aparat fotografic. I-a trebuit vreo oră până să ajungă la masa noastră. Abia atunci am reuşit să-i văd bine figura. Dacă trupul ei era înnebunitor chiar de la distanţă, chipul te fermeca. Aşa o frumuseţe nu se vedea nici în filme. Cu acel zâmbet ar fi putut îmblânzi fiare. Şi ea îl folosea pentru a se fotografia cu clienţii. Recunosc că am suspinat când şi-a lipit obrazul de tâmpla mea, înlănţuindu-mă cu braţele albe, uşoare, ireale. Ştiam că nu e permis să atingi "personalul artistic", dar nu am putut să mă abţin. S-a lăsat mângâiată, ba chiar a prelungit clipa de vrajă desprinzându-se foarte încet, pe sub mâna mea, păstrând contactul cu ea până la vârfurile degetelor. Zâmbind strălucitor către nevastă-mea. La cerere, cred că s-ar fi fotografiat şi cu ea. Theo, care şedea alături, s-a emoţionat mai puţin. Iar Roland, corect şi mereu egal, ca un ceas elveţian, a refuzat-o. Ba chiar mi-a adresat o privire plină de reproş. Atunci m-am gândit iar la condiţia femeii turce. Mi se oferise material nou pe această temă. Acest nou material venea la scurtă vreme după cel din Eyüp. Nu întâmplător. Pentru că fiecare faptă trebuie judecată în contextul ei. Lucru care simplifică, dar pe de altă parte şi complică analiza aici, în Istanbul, unde problema contextului se pune altfel decât oriunde. M-am întrebat deseori de ce mozaicul bisericilor e definitoriu pentru Bizanţ. Alcătuire de bucăţele diverse, neînsemnate ele însele. Şi m-am mai întrebat de ce faianţa geamiilor e definitorie pentru Istanbul. Aceeaşi alăturare de bucăţele diverse, neînsemnate prin ele însele. În esenţă, mozaicul şi faianţa sunt acelaşi lucru. Ele sunt fenomene reductibile la un numitor comun: suma nimicurilor, compunerea neasemănătoarelor, adică ordonarea diversităţii dă splendoarea, capodopera, bijuteria, capodopera. La rândul ei, în sens complementar, capodopera, bijuteria, splendoarea se disipează în diversitate, în derizoriu, în haos. Aşa rezultă nestematele ce strălucesc în noroi. Asta se întâmplă în mod caracteristic aici, în cicluri succesive, dintotdeauna. Într-o sclipire, am crezut că am atins realitatea esenţială a acestui tărâm dintre lumi atât de diferite. Hotărât lucru, fata asta era mărgăritarul sclipind în noroi. Nu se punea însă problema nici a meritului, nici a vinei. Nu consider că s-ar putea personaliza situaţia, adică nu asta trebuia să mă frământe. Mi se oferise doar imaginea emblematică, matriceală a Stambulului şi deopotrivă a Bizanţului: imaginea nestematelor strălucind din noroi.
Înainte de plecare, murdăria maximă: a venit un ospătar cu fotografiile - costau jumătate de milion! E adevărat că lira turcească e mică, e foarte mică, dar suma respectivă era mare, era foarte mare. De ce nu ni s-a spus dinainte cât costă? De ce n-am fost întrebaţi dacă vrem sau nu să ne pozăm? Theo, om al banului, i-a comunicat sec: "Nu cumpăr". Turcul s-a strâmbat de ciudă. A venit la mine. Eu, încurajat de gestul lui Theo, l-am imitat. Eram scandalizat de procedură. M-am întrebat cât ar fi costat alte servicii ale domnişoarei. M-am întrebat dacă domnişoara are vreun soţ, iubit, prieten, prieten de suflet. M-am întrebat dacă domnişoara are suflet. Dar era atât de frumoasă...
Primul concert urma să-l prezentăm dincolo de Bosfor. Am aşteptat cu înfrigurare momentul când voi pune piciorul pe pământul mirific al Asiei. Am coborât din autocar într-o stare de concentrare maximă: Toate canalele mele de comunicaţie zbârnâiau, toţi centrii stăteau să explodeze de suprasarcina informaţională. Mă pregătisem să absorb dintr-o dată zece milenii de istorie, misiune dincolo de toate simţurile şi suprasimţurile mele. Disperarea de a afla totul în acea clipă pusese stăpânire pe mine. Participarea emoţională se autoinflamase, agravând starea de alertă a intelectului. Acest prim pas pe pământul Asiei căpătase importanţa unui mome